12 Years a Slave (2013) - 9.5 / 10"Sin, there is no sin. I can do as I wish with my property” - Edwin Epps
Based on the true story of Solomon Northup, we follow the man from the time he is kidnapped and forced into slavery until his life changes again. Based on the book with the same name, written by Northup himself, it's clear where the film eventually goes. No doubt this film will get much comparison to Tarantino's Django, which also dared to show slavery in a gloves off kind of way, but this is a film that deals with slavery in a much less entertaining or satisfactory fashion. Rather, the film is brutal and does not shy away from being ugly and emotionally charged. In my opinion, this movie is more similar to “The Girl Next Door” Both movies were absolutely horrible to watch, but left me thinking deep questions about society, and my part in it. Sadism sells, you only have to look at the “Saw” movies to see this. To use violence in cinema effectively requires a great skill for not only the actors but the plot, the characters and direction, all have to remain very focused. Each slave in this film has their character developed so when they are objectified the viewer knows the slaves emotions, thoughts and their humanity. McQueen uses a special technique, by framing his actors' faces in extreme close-up, the eyes staring into despair, the nostrils flaming up in aggression. Naked flesh are shown not because of erotic content, but rather because of desperation and meaningless. Long takes and wide shots are not uncommon in his films, and here they display an excessive amount of fantastic scenes and performances that work to discomfort the viewer as much as possible. This is an extremely uncomfortable film to watch. The camera gets up close as the audience watches the blood and flesh torn from the backs of people tied to whipping posts. There are moment-by-moment reminders to the slaves that they have no rights. The many ways in which slavery dehumanizes people are shown here: a mother is torn from her children as the family is sold to different owners; a husband will never see his family again; educated blacks must hide their literacy from the owners; horrid working conditions; any form of defiance is met with strokes from the lash; every human comfort, every expression of human decency is denied to the slave for a lifetime and most important, every form of cruelty directed at the slave is acceptable because they are seen as property, not as fellow humans. Acting was superb! I don’t know what other director could have picked a better cast. By the end of the film, I know that people will be in tears at the resolution and the emotion that emanate. A man's most prized possession is his freedom. Rob any man of that injustice, and soon his hope, spirit, and soul will follow. But Solomon was a man who did not, and would not give his soul, and his spirit fall into despair and hopelessness. As Northup, Chiwetel Ejiofor is excellent. He handles the character with a great deal of emotional layer and considering the brutal and realistic nature of the film, it's hard to imagine many who could take on such a brave role. But even beyond this being just another film about slavery, McQueen goes the extra length to depict the film in such a fashion that we are almost forced to feel something. There's a scene about halfway through in which Northup is left roped up with only his tiptoes to keep him from hanging. During this scene, McQueen carries the image in a single shot for several minutes, what seems to stretch into an eternity, during which everything around Northup goes as if nothing happens. Slaves go about their day, while the slave drivers don't budge an inch to help. As Ejiofor is obviously not choking here in real life, it is to his credit that we are convinced he is suffering for such an extended period of time. And the rest of the performance carries on with the same professionalism. Appearances from Benedict Cumberdatch, Quvenzhale Wallis, Paul Dano (with his haunting acapella song - “Run nigger run, run so fast / Stoved his head in a hornets nest / Run nigger run well the pattyroller'll get you / Run nigger run well you better get away.”) and Paul Giamitti are all very welcome. Brad Pitt also appears towards the end in a role which completely turns the film around. Although his appearance is minor, his character renews our faith in the world and brings a sense of happiness that seems to be completely lost. All of the performances are Outstanding. Making her cinematic debut, Lupito Nyong'o as the object of Epps' attention, Patsey, gives a performance beyond that of many season stars. For me, Fassbender stole the show. There’s one particular scene near the end of the movie that simply won him the award in my opinion. It was when his prized slave, Patsey (played by Nupita Lyong'o), went missing and suddenly came back from her Sunday stroll down the road. That whole 10 minute clip, all filmed in one take, was stunning. The score by Hans Zimmer deserves a special mention for perfectly complimenting the visuals and cinematography and also enhance the effect that this film has. Regardless, while the film may be disturbing and difficult to sit through, it is simply brilliant all the way through, and by far the most honest depiction of slavery that I've ever seen.
0 Comments
Don Jon (2013) - 8 / 10“There's only a few things I really care about in life. My body. My pad. My family. My church. My boys. My girls. My porn.” - Jon
So…Sex? Hard to talk about. Masturbation? Hmm, harder to talk about. Masturbation + Pornography? Dear Lord, now we're taboo. Is this a great movie? No, but it is an original one and it feels like a breath of fresh air in the current Marvel Comics shoot-'em-bang-bang-explode movie thingy. Joseph Gordon-Levitt wrote, directed and stars as Jon, a twenty-something man who loves women but not as much as watching porn. The former child star has turned into quite the up-and-coming young actor as he's worked on rebranding himself as something more than that kid from 3rd Rock From the Sun and 10 things I hate about you. Over the years, he's starred in such films as The Dark Knight Rises, 50/50 or Looper, and proved to us that he’s the type of actor that can play a comedy or a drama with such ease. However, his most impressive performance to date might just be the one he gave in front and behind the camera with Don Jon. Don Jon touches on that extremely embarrassing fact that every guy is terrified that his most deep secret will come out. What secret is that? Well, it's probably best hearing from the protagonist, Jon, himself: "Every guy looks at porn, every day.” This movie shows us a real problem, the process of porn turning our heads, making us believe in perfection and making us selfish as lovers. You watch porn and think that you don't have to please a woman, you don't have to worry about anyone but yourself. In the real world, in relationships, the other person matters just as much as you, but sometimes, even the real thing is not as good as the fantasy and the ease of it. Don Jon is about that confusion of liking and appreciating porn more than real women, of becoming addicted to the idea of “perfection" and ultimately making us aware of the effect it has on all us men, making us irritated little boys, incapable of truly connecting with another person. The message is not that porn is bad, only the way we think and use it is misleading to reality. I think that this is the first movie I've seen which accurately depicts 21st century man's relationship with pornography as a simple fact of life, without judgement. Usually in a Hollywood film the guy watching porn is seen as some kind of creep, but here, as Jon himself says, “every guy watches porn, and if he says he doesn't he's a liar”. What really impressed me about Don Jon, though, are the performances that Levitt pulls out of his colleagues/actors. I've honestly never seen Scarlett Johansson give a better performance than she did as Jon's trashy New Jersey girlfriend, Barbara, maybe even better than her ‘Vicky Cristina Barcelona” role. She's absolutely despicable as she slowly begin to reveal her true intentions and tries to paint Jon as the bad guy when she discovers his addiction. She’s addicted to sugary fantasies of male sacrifice, waiting for her prince on the white horse to come and swipe her of her feet. "He gave up EVERYTHING for her," she comments as they come out of her latest chick flick 'Special Someone'. "It was MEANT to be!” she said, daydreaming. On top of that, Tony Danza gives a extremely amusing and ridiculous performance as Jon's impulsive father who gets into dick-measuring (figurative :P) contest with his son every Sunday at family lunch. Julianne Moore is fantastic in the role of Esther, playing a much larger role than I had originally expected, and did a great job helping Jon grow as a person. And yes, she’s still hot, even though she’s 53 years old. However, the most impressive of them all is Levitt himself, who has repeatedly proved that he is one hell of an actor and one who has earned my trust as a moviegoer. The role is something so far from what I would have ever pictured him portraying, but he pulls it off beautifully as he plays the scumbag good-guy stereotype. I must confess that the only 2 things that come to my mind when I think of this movie are the opening sound of his Macbook Pro, that’s his leitmotif of getting ready for “business” and his writing for Jon's weekly confessions in church, that’s just hilarious: “Forgive me, Father, for I have sinned. It has been one week since my last confession. Since last Sunday I had sexual relations out of wedlock two times. I also watched pornographic videos and masturbated seventeen times. For these, and all the sins in my life, I am sorry.” - Jon. Yes, the film does have a lot of sexual humor and content in it, but it has some reason to, seeing as the film is dealing with addiction to pornography. And what may have seemed immature and like teenage humor for the first little bit of the film, soon went away and it became one of the most penetrating and intelligent films of the year. It's the kind of film you would almost want younger teens to see in order to learn something and perhaps plan their own lives and future relationships a little more differently. 50/50 (2011) – 8.5 / 10
'You could be having sex with hookers whilst skydiving, and your last wish is to drive a car?' - Kyle 50/50 este pe jumate morbid si pe jumatate plin de umor; este pe jumatate serios si pe jumatate linistitor; este pe jumatate “bromance” si jumatate comedie romantica. Intr-adevar, 50/50 este, dupa cum spune si titlul, un film din doua jumatati. Comparatia dintre 50/50 si Funny People (2009) este inevitabila. Dar din fericire, in afara de personajul principal, care este diagnosticat cu o boala terminala, este un film complet diferit. Iti dai seama ca este o comedie neagra atunci cand exista o gluma cu moartea lui Patrick Swayze in primele 20 de minute. Cu toate acestea, filmul este foarte amuzant, dar totusi reuseste sa mentina o balanta perfecta intre comedie si drama. Momentele amuzante sunt foarte amuzante, dar cele dramatice reusesc sa le intreaca. Este genial mai ales atunci cand ai scene care le contin pe ambele – ca aceea in care Kyle o expune pe Rachael. Joseph Gordon Levitt face o treaba fantastica exprimand sentimente de curaj, calm si izolare. Totul se poate vedea pe fata lui. Lucrurile marunte fac un film sa para autentic. Reuseste sa mentina un calm constant pentru cea mai mare parte a filmului, calm care se simte real. Seth Rogen este absolut hilar. Acest film ii apartine in proportie de 50%. El este surprinzator de sensibil in rolul de cel mai bun prieten care-si poate arata afectiunea prin glume cu tenta sexuala si prin incercarea de a-l ajuta pe Adam sa faca sex. Personajul sau o uraste pe Rachael (prietena lui Adam) si cand afla ca nu au mai facut sex de cateva saptamani, are, probabil, cea mai buna replica din tot filmul – „if I was your girlfriend, I'd be sucking your cock right now!” De asemenea, si supporting cast-ul este perfect ales. Anna Kendrick in rolul lui Katherine, terapeutul lui Adam, o studenta ce lucreaza pentru doctorat, al carui al treilea pacient din viata ei este chiar Adam. Anjelica Huston joaca rolul mamei lui Adam, al carui sot sufera de Alzheimer. Huston ofera o performanta fortat-amuzanta, desi discreta. Bryce Dallas Howard in rolul lui Rachael, pare a avea un talent in a juca personaje teribile. Intre acest rol si cel din The Help de la inceputul anului, nu as fi surprins daca in urmatorul sau rol, va lovi un catelus. Este un film plin de prestatii incredibile, dar o mentiune speciala trebuie sa primeasca regizorul Jonathan Levine, care reuseste sa mentina orice inflorire tehnica la un nivel minim, permitandu-le actorilor sa joace scenariul in fata unei camere, in mare parte tinuta in mana. O decizie inteleapta, intrucat subiectul si stralucirea dialogului nu au nevoie de artificii tehnice. El are, totusi, o scena in miscare, amuzanta si ciudata, in care Adam, drogat de la prajiturile „speciale” ale unui alt pacient, rataceste pe un coridor de spital in slow-motion, chicotind la tot ceea ce vede, incluzand oameni in diverse stadii ale cancerului si chiar un cadavru. Nu-mi este clar de ce acest film lipseste din listele nominalizarilor la Oscar. Poate fi din cauza subiectului greu de digerat, poate pentru ca nu i s-a facut destula reclama, poate ca nu a prins la public sau pur si simplu a fost ignorat. Dar este un film care merita vizionat iar scenariul merita apreciat (scris de Will Reiser si bazat pe propria poveste). Este un film care analizeaza efectul unui diagnostic de cancer la un pacient tanar si felul in care-I impacteaza prietenii, viata amoroasa si oamenii cu care intra in contact din cauza bolii. Iar din aceasta categorie facem parte si noi, publicul. Moneyball – 7.5 / 10
Voi incepe acest review prin a preciza faptul ca nu am fost niciodata si nici nu sunt un fan al sportului numit Baseball si ca nu dispun de notiunile necesare intelegerii acestui sport. Totusi, pentru acest film nu iti trebuie nici o notiune de genul. Filmele ce au ca subiect sportul au fost intotdeauna preocupate de ceea ce se intampla pe teren. Ele spun povesti despre sportivi necunoscuti sfidand toate cotele, valorile si onoarea, curajul si determinarea in atingerea scopului propus. Moneyball renunta la acel evident prim strat, dar totusi reuseste sa atinga aceleasi scopuri. Baseball-ul, ca si sport, este esential povestii, dar aceasta nu depinde de baseball. Filmul se bazeaza pe best seller-ul lui Michael Lewis din 2003 intitulat “Moneyball: The Art of Winning an Unfair Game” si desi baseball-ul ramane “imaginea” de fundal, filmul ne arata cat de dificila este organizarea schimbarii unui “joc de culise” batran, aplatizarea ierarhiilor prin disponibilitatea informatiei precum si nevoia eficientei cerute de capitalism. Cel mai puternic element al filmului este scenariu excelent, scris de Aaron Sorkin si Steve Zaillian (The Social Network), acesta este viu, intens si emotional. Poate ca subiectul filmului pare fad, insa co-scenaristii mai sus mentionati, combina minunat aspectul intelectual cu emotiile sportului, in care un “loser” este gata sa se confrunte cu obstacole greu de imaginat, doar pentru a-si atinge scopul...sau macar de a incerca. Faptul ca povestea se desfasoara in sali de sedinte, vestiare si birouri, nu o face mai putin interesanta, desi regizorul Bennett Miller stie cum sa ne ofere si cateva momente tensionate in timpul meciurilor de baseball decisive. Interpretarea lui Pitt m-a cucerit complet. Este una din cele mai bune interpretari ale sale si parca m-a luat pe nepregatite. Stiam ca poate sa joace si mi-l amintesc in roluri foarte complexe; Aldo Raine (Inglourious Basterds), cu barbia pronuntata, ochii stransi si accentul excelent, Benjamin Button (The Curious Case of Benjamin Button), care intinerea pe masura ce crestea si multe altele. DA. A fost nominalizat pentru toate aceste roluri, dar tocmai aceste interpretari aveau ceva ce clocotea pe interior. Toate acele personaje aveau o poveste „interna”, dar acest personaj, Billy Beane, e atat de normal si calm la exterior si doar atunci cand este singur, putem vedea durere si frustrare. Nu puteam sa nu mentionez si performanta fenomenala a lui Jonah Hill, care pana acum ne-a obisnuit doar cu comedii inteligente (Superbad, Funny People, Get him to the Greek) si cred ca acesta a fost pasul de care avea nevoie pentru a putea fi luat mai in serios. Portretizarea lui Peter Brand, un absolvent al facultatii de economie de la Yale „and full time computer nerd” este mai mult decat credibila, practic ai putea jura ca-l cunosti personal chiar si la cateva zile dupa vizionare. Filmul ofera o perspectiva interioara a modului in care se fac afaceri in lumea aceasta, de la ranzactionarea intre echipe pentru jucatori pana la reducerile care trebuie implementate pentru ca o echipa sa aiba succes. Directia data de Bennet Miller este constanta si usor de urmat. Mie personal mi-a placut felul in care au fost filmate scenele de flashback ale caracterului lui Pitt. Moneyball nu este doar o drama despre baseball, este si un film inspirational. Curge bine de la inceput la sfarsit si in nici un moment nu devine plictisitor. Chiar si momentele in care Beane este singur in masina, avand flashbak-uri sau cu fata sa, sunt scene foarte bune deoarece Brad Pitt are capacitatea de a face aceste scene „watchable”. Aceste nu este un film dramatic despre baseball, este o drama cu baseball. Credeam ca stiu de la inceput cum se va sfarsi si ma gandeam ca „It's not the what, but the why and the how”. Totusi, nu a fost cazul. Filmul nu s-a terminat cum credeam si adevarata poveste nu este atat de buna precum credeam initial. Adevarata poveste este mult mai putin inspirationala iar producatorii au incercat din greu sa para ca si cum Oakland Athletics chiar au schimbat baseball-ul. Nu stiu daca au facut-o, dar faptele sunt mult mai convingatoare decat cuvintele. Anonymous – 7.5 / 10
To See, or Not to See? That is the Question William Shakespeare este pentru Anglia ceea ce Elvis este pentru America, ceea ce Napoleon este pentru Franta si Da Vinci pentru Italia… or is it ? Axandu-se pe doua din cele mai importante evenimente ale epocii elisabetene – rebeliunea Essex din 1601 si succesiunea la tron a reginei Elisabeta I, filmul sprijina premisa ca Edward de Vere, al 17lea conte de Oxford, un aristocrat proeminent, a fost adevaratul autor al lucrarilor atribuite lui William Shakespeare, piese de treatru si poezii romantice, intrigi politice tragice si comedie, lucrari ce contin o astfel de frumusete si intensitate convingatoare, incat chiar si dupa 400 de ani, inca ajung direct in inimile noastre si raman acolo pentru totdeauna. Descris ca fiind un thriller politic, filmul creeaza o atmosfera de presimtire si intriga care, la fel ca multe filme ale genului, incepe cu o multitudine de nume si flashback-uri, care ne provoaca neuronii. Acesta pot spune ca este cel mai mare „defect „al filmului. Filmul incepe cu o utilizare inventiva a incadrarii intr-o scena de teatru. Ne intoarcem in timp si-l gasim pe Ben Johnson in puscarie, doar pentru a ne mai intoarce inca 5 ani pentru a vedea cum ajunge acolo. Apoi ne mai intoarcem inca 40 de ani si-l vedem pe Johnson fiind eliberat. Si te intrebi…in ce „timp” este eliberat ? Si cel mai important, cine este Ben Johnson si de ce este atat de important in aceasta poveste. Scenariul este foarte bine „tesut” (spus non-linear, ceea ce la inceput a fost confuz, sa urmaresc actiunea pe foarte multe planuri, nestiind care este adevarata legatura), intre intamplarile din prezent si cele din trecut, care au dus la intamplarile din prezent. Deobicei, acest lucru este intrerupt de scene de umplutura, dar modul inteligent al scenariului, a permis sudura perfecta dintre trecut si prezent. Din fericire, Anonymous este suficient de lung pentru a permite audientei sa lege totul. Vanessa Redgrave este maiestuoasa in rolul reginei Elisabeta I. Nu am nici o idee despre cum ar fi trebuit sa fie o regina in Anglia secolului 17, dar accept bucuros prestatia Vanessei. Decadenta si destrabalata, debordanta si exuberanta, viu colorata si nebunatica. Totul functioneaza ca un ghid actual pentru monarhie. Rhys Ifans, in rolul principal, intruchipand-ul pe contele de Oxford (Earl of Exford), ofera o interpretare demna de Oscar, ca omul despre care unii oameni cred ca a fost adevaratul Shakespeare. Ifans gaseste balansul perfect intre artistul remarcabil si nobilul tulburat, care nu poate impaca cele doua lumi ale vietii sale. Daca Shakespeare a fost intr-adevar un pseudonim al unui nobil, majoritatea evenimentelor portretizate in Anonymous sunt plauzibile. Spre deosebire de azi, dramaturgii si poetii traiau la periferia societatii si un nobil cu rang de Oxford, scriind scenarii cu o puternica incarcare politica si satirica, ar fi fost scandalos, prin urmare teoria Shakespeare-Oxford poate fi adevarata. In Anonymous, Shakespeare este un bufon. El bea prea mult, isi consuma prea mult timp si bani cu prostituate si este chiar analfabet. Intrucat este actor, el poate citi, cu toate aceastea, nu este in stare nici macar sa-si mazgaleasca numele pe o bucata de pergament. Restul filmului implica diferite factiuni, planificand si asigurandu-se ca omul lor este urmatorul mostenitor al tronului. Sectiuni din cele mai faimoase scene din Henry V, Romeo si Julieta, Richard III si Macbeth sunt jucate pe scurt in teatru, dar scenariul nu se concentreaza in jurul lor. Una din cele mai bune parti ale filmului consta in aspectul realist al strazilor, costumelor si chiar Globe Theater. Totul a fost realizat cu o atentie meticuloasa si putem observa murdaria si mocirla de pe strazi, scandurile puse deasupra noroiului pentru a trece nobilii, precum si mizeria si galagia orasului. Un mare dezavantaj al filmului este, cred, faptul ca majoritatea vor gasi multitudinea de personaje, de flashback-uri si de intrigi secundare, ca fiind destul de confuze. Recomand acest film in mare datorita minunatei valori de productie si va recomand sa aveti rabdare. Dupa jumatatea filmului, totul se va intensifica si veti intelege totul. The Girl with the Dragon Tattoo – 8 / 10
Am fost la cinema sa vad The Girl with the Dragon Tattoo fara a sti nimic despre film (inafara de un trailer ciudat si inconsistent) sau despre romanul lui Larsson, sau chiar despre filmul suedez din 2009. Rezultatul final este in cele din urma destul de satisfacator si brutal, un thriller complex, multumita directiei data de Fincher (cunoscut in special pentru Se7en, Fight Club si The Social Network), unui scenariu excelent si un casting impecabil ales. Dupa cimentarea reputatiei cu thrillere brutale , Se7ev si Fight Club, ne-a surprins cu The Curious Case of Benjamin Button si The Social Network, David Fincher a fost omul potrivit pentru scaunul de regizor. Orice film face, chiar si o drama ca The Social Network, stabileste un ton de suspans autentic, tensiune si teama pentru personaje. The Girl With The Dragon Tattoo nu difera si-i urmeaza foarte bine semnatura. Avem o poveste brutala a unei crime si pedepse care prezinta scene de viol sadic, tortura si crime grotesti ce invoca teme religioase. Filmul se bazeaza excesiv pe dialog, asa ca pregateste-te pentru multa vorbarie. Este foarte asemanator, din acest punct de vedere, cu Zodiac, desi mult mai captivant. Realizarea este pur si simplu geniala. Am avut mici teasere in trailere, dar cea mai friguroasa iarna din ultimii 20 de ani din Suedia arata al naibi de bine pe ecran; peisajele superbe, acele lungi drumuri prin zapada, sentimentul de parca ai fi in spatele motocicletei lui Lisbeth ce “toarce” printr-un tunel, cadrele scurte filmate dintr-o punga, printre multe altele. Misterul care inconjoara filmul este sofisticat si foarte bine gandit, adaugand la intensitatea si starea de spirit a povestii si a caracterelor. Dintre toti oamenii care ar fi putut fi alesi pentru interpretarea acestor roluri, directorul de casting a facut cea mai buna alegere. Daniel Craig face un rol foarte bun ca Mikael, aratandu-ne ca poate interpretare si alte personaje, inafara de James Bond. Il joaca perfect pe Blomqvist, desi personajului i-a lipsit ceva distinctiv, probabil din cauza scenariului, care nu i-a dat prea multe momente personalizabile. Interpretarea Marei Rooney oglindeste viziunea lui Fincher. Nu exista nici o asteptare de mila pentru Lisbeth, dar nu este nici o cochilie goala ce-si suprima sentimentele. Se dedica complet acestui rol, lasandu-se, parca, purtata de interpretare si in loc sa iasa in evidenta si sa atraga atentia asupra ei, respecta scenariul si caracterul si realizeaza o interpretare de neuitat, a lui Lisbeth Salander. Christopher Plummer si Stellan Skarsgard realizeaza, deasemenea, niste roluri foarte bune, ca Henrik Vanger si Martin Vanger, acesta din urma utilizand cel mai bine timpul destinat, pentru a-si contura un personaj convingator. Coloana sonora, scrisa de Trent Reznor si Atticus Ross este perfecta, bazandu-se foarte mult pe instrumente neacordate, o atingere foarte interesanta, stranie si tulburatoare. Pune accentul pe cresterea tensiunii intregul film, lasandu-ti impresia ca totul este mai mult decat pare, sunetul te bantuie, te enerveaza si este pur si simplu spectaculos, totul la un loc. E cel putin la fel de buna precum castigatoarea Oscarului din 2011 (The Social Network), daca nu chiar mai buna; este discreta si face ceea ce ar trebui sa faca orice coloana sonora: sa imbunatateasca scenele, nu sa le copleseasca. Filmul in sine, este bun, nu excelent. Lasand laoparte fiasco-ul din credits-urile de inceput, ce m-a dus cu gandul la un film prost facut cu James Bond si mi s-a parut complet neadecvat fata de tonul filmului, nu pot gasi prea multe elemente negative sa i le aduc lui Fincher. Descrierea lui asupra oraselului de tara acoperit de zapada in Suedia, precum si micile lucruri precum suieratul vantului din casa lui Martin sau sentimentul de cabana “bruta”, abandonata (in care sta Mikael) sunt toate plusuri. In ciuda duratei de aproape doua ore si jumatate, vei fi prins dupa primele 10-15 minute, si te vei gasi in imposibilitatea de a te departa de atmosfera patrunzatoare si neobosita ce nu-ti da voie sa pleci pana la genericul de final. The Girl with the Dragon Tattoo nu este, in mod clar, un film pentru cei slabi de inima. Este un film care iti va invada spatiul personal si te va pune pe ganduri si cred ca publicul va fi impartit in 2. Fie il va adora fie il va detesta, dar nu cred ca exista o cale de mijloc. PS: In traducere exacta, titlul original este “Men Who Hate Women”. August Rush – 8 / 10
"The music is all around us. All you have to do is listen." – August Rush August Rush va scoate cateva lacrimi oamenilor cu suflet mare carora le place sa-si deschida imaginatia si sa creada in destin si magie. Iar celor realisti, necredinciosii hard core (incuiati, daca pot spune asa) le va veni probabil sa vomite de la atatea dulcegarii si sentimente miscatoare. In aceasta ultima categorie, cu siguranta ca vor intra criticii. Scenariul este oarecum previzibil si putin „sappy”, dar acele elemente sunt cu usurinta depasite prin executarea moment cu moment a povestii. Ganditi-va la un Oliver Twist modernizat si intelegeti in mare despre ce este vorba in acest film. Actorii au jucat foarte bine intr-un rol fara prea multe dialoguri, astfel incat majoritatea povestii este spusa prin expresiile actorilor si prin sunete si muzica. Totusi, mi-a ramas in cap monologul superb al lui Robin Williams, in care vorbeste despre muzica si felul in care aceasta ne leaga de tot si toate. Scenele au un element de fantezie atragatoare, in timp ce in acelasi timp, intriga reuseste sa exploreze situatii reale din viata umana, cum ar fi hartuirea persoanelor „diferite”. Muzica este incredibila si in mare parte este originala. Aceasta include gospel, rock si muzica clasica, perfect integrate intr-un mod care functioneaza extrem de bine. Desi nu este un musical, muzica este o tema centrala. Un moment superb si emotionant este cand, de-a lungul calatoriei sale, August atinge pentru prima data o chitara si aceasta prinde viata (impreuna cu el) si devine insfarsit capabil sa exprime in muzica tot ce a fost intotdeauna in el. Dupa cum am spus, performantele actorilor sunt foarte bune. Freddie Highmore, din Finding Neverland si Charlie and the Chocolate Factory este personajul principal. El a „furat” Finding Neverland cu o „blink of an eye” si aproape ca face acelasi lucru si aici. Ofera o performanta stralucitoare si face ca putinele dialoguri sa sune natural. Nu stiu daca el chiar a si cantat la toate acele instrumente sau au fost inregistrate separat, dar a jucat perfect in scenele care includeau muzica. Spre deosebire de alte filme de gen, in care un copil a descoperit/a primit puteri paranormale si invata sa le foloseasca, filme care, din punctul meu de vedere, sunt mult prea superapreciate decat acest film, acest film incearca sa obtina emotii reale din poveste, in loc sa inspire vise de genul „what if”. Nu sunt un expert muzical, nici un muzician de orice fel (nici in Garage Band nu stiu sa cant) spre dezamagirea mea, asa ca puteau sa cante in acest film la instrumente si cu picioarele ca ar fi contat prea putin pentru mine. Totul este un orgasm muzical si nu simti cand trec cele aproape 2h. Chloe – 7 / 10
Acest film mi-a amintit de acel val de thrillere erotice din anii 90. Are toate elementele, inclusiv o doza sanatoasa de scene de sex softcore, care m-au surprins, deoarece Amanda Seyfried are un astfel de aspect duios si nevinovat. Ce face acest film bun, are (cum ar spune si Shrek) „layers”. La fel ca in viata reala, oamenii sunt, inevitabili, mult mai diferiti decat ceea ce par la suprafata. Chloe este un film plin de scene senzuale si pasionate, nuditate, drama si oameni intortochiati emotional, incat dovedeste ca dragostea si comportamentul erotic cand sunt amestecate, pot duce la un joc periculos de obsesie si durere. Chloe este un film cu o puternica incarcare erotica, ceea ce-l face o placere sa-l vizionezi. Amanda Seyfriedeste este absolut uimitoare în acest film. Inca de anul trecut, ma tot intrebam cine este fata asta (cu ochii cam departati si buze pline) si de ce apare ea, brusc, in toate filmele ? Acum, chiar pot sa inteleg de ce. Are o capacitate extraordinara de a-si metamorfoza aspectul si atitudinea. Are o sensibilitate si un spectru artistic la care cele mai multe staruri de la Hollywood doar viseaza. Poate fi foarte sexy si perversa (ca in cazul de fata), poate fi o tanara indragostita (Dear John) sau chiar credibil de tocilara si nesigura de ea (Jennifer’s Body). Ea pune un fior in acest scenariu putin cam fad. Este surprinzator de buna in rolul unei fete tanara si tulburata si pot spune ca realizeaza cea mai buna interpretare a carierei sale (de pana acum), reusind sa para, deodata, atat naiva si copilaroasa cat si profesionista si perversa. Julianne Moore joaca de asemenea, excelent, in rolul unei femei mature si mai batrana (desi tot frumoasa) care simte ca poate pierde atat tineretea, cat si casatoria. Moore realizeaza un spectacol puternic, lucru ce-i permite personajului sau sa nu fie caracterizata ca pozitiv sau negativ. Liam Neeson are un rol mult mai scurt si mai usor, desi destul de complex si foarte bine interpretat si te face sa te intrebi, pana in ultimele momente despre natura personajului sau. Ceea ce urmeaza este o serie interesanta de rasturnari de situatie, iar cele doua roluri feminine, desi fac o echipa, au interese diferite. Cine este personajul negativ ? Cine foloseste cu adevarat pe cine ? Acestea sunt intrebarile importante pe care ti le vei pune si nu vei afla raspunsul pana la sfarsit. Sunt destule drumuri intortocheate si rasturnari de situatie pentru a putea cataloga acest film ca un veritabil thriller, dar interpretarea este acel ceva care te va tine lipit de scaun pana la genericul de final. Contagion – 7 / 10
Ce-ti vine in minte cand te gandesti la un disaster movie ? Extraterestrii care ne invadeaza planeta ? Vulcani care explodeaza si inunda pamantul cu lava ? Sau lumea se termina brusc, din cauza unor forte coplesitoare ale naturii ? Indiferent de ce am vazut in alte filme, in care lumea se sfarsea intr-un mod sclipitor, prin niste explozii uluitoare, Contagion a reusit sa se apropie de disparitia umana intr-un alt mod. Filmul porneste pe premisa de a oferi evenimentele pe o structura de zi cu zi. Schimbul de cadre si personaje este foarte rapid, pentru a ne oferi puncte diferite de vedere ale efectelor virusului, fie ca este vorba de un cetatean aproape aleatoriu, de un medic sau de un om de stiinta din laborator. Poate ca suna vag, dar cu atat de multe personaje si story lines-uri ce se petrec in acelasi timp, este destul de dificil sa realizezi un synopsis bun, fara sa dezvalui prea multe. Regasim o gama impresionanta de actori cunoscuti in film (dintre care ii pot mentiona pe Gwineth Paltrow, Matt Damon, Laurence Fishbourne si Jude Law), unii dintre ei au roluri scurte, dar importante in povestea de ansamblu. Felicitarile mele vedetelor mult prea cunoscute, pentru prestatia lor “subestimata” dar foarte buna, in niste roluri modeste ca importanta. A fost placut si ciudat, sa vad atatia actori cunoscuti, parand normali si permitand ca povestea sa avanseze fara sa se focuseze pe un singur individ, pentru a salva ziua. Cel mai impresionat am fost de rolul lui Matt Damon, care a furat show-ul cu una din cele mai bune interpretari ale sale din ultimii ani. Caracterul sau a fost atat de interesant si empatic incat mi-ar fi placut sa vad un alt film ce se invarte in jurul povestii sale din aceasta “criza” si cum se descurca in fata tuturor provocarilor care-i sunt aruncate. Desi interpretarea a fost foarte buna, cel mai important factor pe care l-a oferit acest film a fost felul in care actorii prin interpretare, ne-au umplut imaginatia cu frica. Combinatia dintre felul de a filma, multitudinea de scene diferite si dialogurile, toate s-au combinat pentru a realiza un scenariu credibil despre o lume prinsa intr-o epidemie. In locul exploziilor sclipitoare, scenele mortale cu tipete in prim plan si cursele in viteza pentru a evita pamantul care se surpa in urma ta, virusul calatoreste in tacere in jurul lumii si nu stii unde va lovi in momentele urmatoare. Ca rezultat, am fost prins in suspansul sperantei ca personajele indragite nu vor contacta virusul si nu vor fi eliminate de catre o persoana care l-a contactat deja. Un alt factor care mi-a placut a fost realismul pasilor si actiunilor portretizate in acest film. Stiinta, legile si reglementarile guvernamentale, propaganda si multi alti factori au fost destul de bine explicate, fiind capabil sa urmaresc si sa inteleg tot ceea ce faceau, inclusiv explicatiile stiintifice despre virus, desi nu pot spune ca sunt pasionat de politica sau medicina si nu sunt nici vreun geniu sau “geek”. Hai, totusi, sa vorbim si despre punctele negative ale filmului. Primul lucru destul de evident, este faptul ca acest film este foarte trist in unele momente si oamenii carora nu le plac depresiile ar fi bine sa-l evite. Filmul nu se teme sa arate victimele moarte cu prim-planuri, care va pot ori misca sentimental, ori sa va faca greata. Totodata, nu recomand acest film germofobilor, intrucat fricile le vor fi amplificate de unele cadre in care victimele “lasa” virusul pe suprafetele atinse. Tot la minusuri, cel putin din punctul meu de vedere, pot adauca si coloana sonora destul de prost aleasa, cu multe momente de legatura evidentiate prin sunete clasice, gen filmele din anii '80. Cred ca singurul alt minus este ca pentru un action/thriller, cum este clasificat acest film, actiunea nu prea exista. Ma repet. Nu exista curse de mare viteza, acrobatii pline de suspans si dezastre naturale facute pe calculator. Cine cauta asa ceva, ar fi bine sa aleaga alt film. In ciuda faptului ca nu putem vedea “ucigasul”, cred ca acest virus este este unul din cei mai infricosatori criminali pe care l-am vazut in ultimii ani. Interpretarea buna, cadrele foarte bine incadrate si abilitatea de a folosi imaginatia spectatorilor pentru a picta frica, sunt elementele care m-au tinut lipit de monitor pana la sfarsit. Contagion este unu din cele mai bune disaster movies pe care l-am vazut in ultimii ani. Ultimul de gen, care m-a surprins placut, a fost thriller-ul Right at your door. Big Fish – 8 / 10
“They say when you meet the love of your life, time stops. And that's true.” – Ed Bloom. Acest film poate fi cel mai bine descris ca fiind un basm, desi acesta este mai mult despre minunea din povesti si mai putin despre naratiune in sensul clasic, de inceput/mijloc/sfarsit. Burton se axeaza pe teme mitice in acest film. Pe langa povestea de suprafata despre tensiunea generatiei dintre tata si fiu, el exploreaza metafora de peste mare intr-un iaz mic, examind impactul pe care-l are Ed Bloom asupra vietilor oamenilor cu care intra in contact in fiecare clipa. Dincolo de elementele de baza ale filmului, acesta ilustreaza tehnici unice pentru a descrie povestea si tema principal. Textura acestui film este distinctiva lui Tim Burton. Amintirile lui Bloom au un simt ireal, de basm, de vis. In timp ce majoritatea filmelor de gen, merg subtil pe linia dintre fictiune si realitate, acest film o imbratiseaza. Actorii sunt foarte bine alesi. Desi initial am fost putin descurajat de accentul de Alabama a lui McGregor, interpretarea sa a fost foarte buna si a ajutat enorm la crearea stari de miracol. Totusi, cred ca atat McGregor cat si Finney, trebuiau sa aibe acel accent. Nu stiu de ce, dar accentul povestitorului te adanceste in poveste. Finney este bun si reuseste sa pastreze spiritul caracterului lui McGregor in ciuda faptului ca nu este inconjurat de imagini care sa-l sprijine. Si restul actorilor au o interpretare foarte buna, nume precum Steve Buscemi, Danny DeVito, Helena Bonham Carter si restul actorilor semi-cunoscuti nu aveau cum sa dezamageasca, dar este cu siguranta filmul lui McGregor si Finney. In scena in care Ed isi vede pentru prima data viitoarea sotie, un cadru “inghetat” al scenei ne permite sa ne concentram asupra gandurilor si emotiilor lui, in timp ce se apropie de fata visurilor, doar pentru a se trezi la realitate in timpul care se grabeste sa tina pasul cu intamplarile. Aceasta scena ne prezinta inceputul calatoriei lui Edward, de a-si gasi dragostea adevarata. Un alt dispozitiv cinematic foarte bun, folosit in acest film, aste acela de voice over. Folosirea voice over-ului este esentiala in acest film. Intrucat un numar foarte mare de scene sunt povesti spuse, nararea ajuta la tranzitia dintre scene si ofera informatii de baza esentiale. Mi-a placut rolul lui Ed Bloom. Sunt de parere ca exista un Ed Bloom in fiecare din noi. Cu totii visam ca el si, uneori, poate chiar spunem povesti ca el, pentru a face viata mai placuta. Mai important decat ceea ce este deja evident ilustrat, este ceea ce filmul reuseste sa-ti sopteasca in ureche pe parcursul intregului film: Judeca o persoana mai mult dupa caracterul sau si mai putin dupa ceea ce spune. Povestirile sunt fantastice si amuzante, avand la origini elemente de adevar, dar colorate de Bloom pentru a le insufleti. Pentru mine a fost foarte usor sa ma implic in povesti si am fost prins in vraja povestilor lui Ed foarte usor, intrucat am fost captivat de cat de frumos, colorat si imaginativ a fost totul. Daca suna ca si cum as avea probleme in punerea cuvintelor pe “hartie”, se datoreaza faptului ca am gasit filmul a fi destul de greu de cuantificat – tot ce stiu este ca am gasit intreaga experienta a fi foarte satisfacatoare si imbucuratoare. Acesta este de departe unul din cele mai bune filme ale lui Tim Burton si chiar si la o revizionare, vei ramane umit si te vei pierde in detaliile pictate de acest mare regizor. |