Anonymous – 7.5 / 10
To See, or Not to See? That is the Question William Shakespeare este pentru Anglia ceea ce Elvis este pentru America, ceea ce Napoleon este pentru Franta si Da Vinci pentru Italia… or is it ? Axandu-se pe doua din cele mai importante evenimente ale epocii elisabetene – rebeliunea Essex din 1601 si succesiunea la tron a reginei Elisabeta I, filmul sprijina premisa ca Edward de Vere, al 17lea conte de Oxford, un aristocrat proeminent, a fost adevaratul autor al lucrarilor atribuite lui William Shakespeare, piese de treatru si poezii romantice, intrigi politice tragice si comedie, lucrari ce contin o astfel de frumusete si intensitate convingatoare, incat chiar si dupa 400 de ani, inca ajung direct in inimile noastre si raman acolo pentru totdeauna. Descris ca fiind un thriller politic, filmul creeaza o atmosfera de presimtire si intriga care, la fel ca multe filme ale genului, incepe cu o multitudine de nume si flashback-uri, care ne provoaca neuronii. Acesta pot spune ca este cel mai mare „defect „al filmului. Filmul incepe cu o utilizare inventiva a incadrarii intr-o scena de teatru. Ne intoarcem in timp si-l gasim pe Ben Johnson in puscarie, doar pentru a ne mai intoarce inca 5 ani pentru a vedea cum ajunge acolo. Apoi ne mai intoarcem inca 40 de ani si-l vedem pe Johnson fiind eliberat. Si te intrebi…in ce „timp” este eliberat ? Si cel mai important, cine este Ben Johnson si de ce este atat de important in aceasta poveste. Scenariul este foarte bine „tesut” (spus non-linear, ceea ce la inceput a fost confuz, sa urmaresc actiunea pe foarte multe planuri, nestiind care este adevarata legatura), intre intamplarile din prezent si cele din trecut, care au dus la intamplarile din prezent. Deobicei, acest lucru este intrerupt de scene de umplutura, dar modul inteligent al scenariului, a permis sudura perfecta dintre trecut si prezent. Din fericire, Anonymous este suficient de lung pentru a permite audientei sa lege totul. Vanessa Redgrave este maiestuoasa in rolul reginei Elisabeta I. Nu am nici o idee despre cum ar fi trebuit sa fie o regina in Anglia secolului 17, dar accept bucuros prestatia Vanessei. Decadenta si destrabalata, debordanta si exuberanta, viu colorata si nebunatica. Totul functioneaza ca un ghid actual pentru monarhie. Rhys Ifans, in rolul principal, intruchipand-ul pe contele de Oxford (Earl of Exford), ofera o interpretare demna de Oscar, ca omul despre care unii oameni cred ca a fost adevaratul Shakespeare. Ifans gaseste balansul perfect intre artistul remarcabil si nobilul tulburat, care nu poate impaca cele doua lumi ale vietii sale. Daca Shakespeare a fost intr-adevar un pseudonim al unui nobil, majoritatea evenimentelor portretizate in Anonymous sunt plauzibile. Spre deosebire de azi, dramaturgii si poetii traiau la periferia societatii si un nobil cu rang de Oxford, scriind scenarii cu o puternica incarcare politica si satirica, ar fi fost scandalos, prin urmare teoria Shakespeare-Oxford poate fi adevarata. In Anonymous, Shakespeare este un bufon. El bea prea mult, isi consuma prea mult timp si bani cu prostituate si este chiar analfabet. Intrucat este actor, el poate citi, cu toate aceastea, nu este in stare nici macar sa-si mazgaleasca numele pe o bucata de pergament. Restul filmului implica diferite factiuni, planificand si asigurandu-se ca omul lor este urmatorul mostenitor al tronului. Sectiuni din cele mai faimoase scene din Henry V, Romeo si Julieta, Richard III si Macbeth sunt jucate pe scurt in teatru, dar scenariul nu se concentreaza in jurul lor. Una din cele mai bune parti ale filmului consta in aspectul realist al strazilor, costumelor si chiar Globe Theater. Totul a fost realizat cu o atentie meticuloasa si putem observa murdaria si mocirla de pe strazi, scandurile puse deasupra noroiului pentru a trece nobilii, precum si mizeria si galagia orasului. Un mare dezavantaj al filmului este, cred, faptul ca majoritatea vor gasi multitudinea de personaje, de flashback-uri si de intrigi secundare, ca fiind destul de confuze. Recomand acest film in mare datorita minunatei valori de productie si va recomand sa aveti rabdare. Dupa jumatatea filmului, totul se va intensifica si veti intelege totul.
1 Comment
What’s your number ? – 6.5 / 10
What’s your number ? probabil mai mare decat nota primita de acest film… Din pacate, chiar si cu asteptarile reduse, acest film a fost o dezamagire. Si e chiar pacat - Anna Faris (Ally Darling – frumos nume) şi Chris Evans (Colin Shea) fac un cuplu simpatic, ceea ce le ofera posibilitatea de a se „fool arround” si sa para real. Cu toate acestea, filmul este doar o adunatura de scenarii, dintre care unele merg iar altele nu prea. Mi se pare o risipa teribila; foarte putine actrite au un potential comic atat de mare si o dorinta de a se face de ras, precum Anna. Chiar si ideea povestii, cu Faris revizitandu-si fostii, este irosita aiurea, desi exista multe „materiale” bune, cu faze comice ce ar fi putut avea un impact mult mai puternic. Aici il includ pe Martin Freeman si personajul sau care-si miroase degetele. Un rol secundar care mi-a placut foarte mult este al mamei demonice si elegante a Annei, interpretata foarte bine de Blythe Danner. In ceea ce-l priveste pe Evans, actor pe care l-am vazut crescand, de la rolul din Not another teen movie, prin Fantastic Four si pana la rolul foarte bun din Captain America (abia astept sa-l revad imbracand costumul in The Avengers), care are un rol interesant, acela de (nu stiu daca exista expresie in romana mai buna) “man ho’ ”, ingamfat dar usor de indragit, atat el (cat si abdomenul lui perfect :P), fac vizionarea mai usoara pana la sfarsit. In plus, scena de pe terenul de basket, este, probabil una din cele mai sexy scene ce include o minge, din filme. In ceea ce priveste scenariul, este practic acelasi ca la alte filme de gen. Un cuplu neobisnuit, ce incep ca straini, ajungand sa se apropie din ce in ce mai tare, pana ce realizeaza ca “the right one” a fost mereu in fata sa. Cel mai interesant aspect este cel legat de cati parteneri sexuali ar trebui sa aibe o femeie pe parcursul vietii. Acest aspect a fost destul de amuzant si a adaugat cateva situatii incomode si amuzante. Nu pot sa spun ca am ras prea mult la acest film, dar am ras putin si sincer, as fi vrut sa rad mai mult, dar comicul sare de la “retardat” la “intelectual”, cu unele nuante de gri intre ele. The Girl with the Dragon Tattoo – 8 / 10
Am fost la cinema sa vad The Girl with the Dragon Tattoo fara a sti nimic despre film (inafara de un trailer ciudat si inconsistent) sau despre romanul lui Larsson, sau chiar despre filmul suedez din 2009. Rezultatul final este in cele din urma destul de satisfacator si brutal, un thriller complex, multumita directiei data de Fincher (cunoscut in special pentru Se7en, Fight Club si The Social Network), unui scenariu excelent si un casting impecabil ales. Dupa cimentarea reputatiei cu thrillere brutale , Se7ev si Fight Club, ne-a surprins cu The Curious Case of Benjamin Button si The Social Network, David Fincher a fost omul potrivit pentru scaunul de regizor. Orice film face, chiar si o drama ca The Social Network, stabileste un ton de suspans autentic, tensiune si teama pentru personaje. The Girl With The Dragon Tattoo nu difera si-i urmeaza foarte bine semnatura. Avem o poveste brutala a unei crime si pedepse care prezinta scene de viol sadic, tortura si crime grotesti ce invoca teme religioase. Filmul se bazeaza excesiv pe dialog, asa ca pregateste-te pentru multa vorbarie. Este foarte asemanator, din acest punct de vedere, cu Zodiac, desi mult mai captivant. Realizarea este pur si simplu geniala. Am avut mici teasere in trailere, dar cea mai friguroasa iarna din ultimii 20 de ani din Suedia arata al naibi de bine pe ecran; peisajele superbe, acele lungi drumuri prin zapada, sentimentul de parca ai fi in spatele motocicletei lui Lisbeth ce “toarce” printr-un tunel, cadrele scurte filmate dintr-o punga, printre multe altele. Misterul care inconjoara filmul este sofisticat si foarte bine gandit, adaugand la intensitatea si starea de spirit a povestii si a caracterelor. Dintre toti oamenii care ar fi putut fi alesi pentru interpretarea acestor roluri, directorul de casting a facut cea mai buna alegere. Daniel Craig face un rol foarte bun ca Mikael, aratandu-ne ca poate interpretare si alte personaje, inafara de James Bond. Il joaca perfect pe Blomqvist, desi personajului i-a lipsit ceva distinctiv, probabil din cauza scenariului, care nu i-a dat prea multe momente personalizabile. Interpretarea Marei Rooney oglindeste viziunea lui Fincher. Nu exista nici o asteptare de mila pentru Lisbeth, dar nu este nici o cochilie goala ce-si suprima sentimentele. Se dedica complet acestui rol, lasandu-se, parca, purtata de interpretare si in loc sa iasa in evidenta si sa atraga atentia asupra ei, respecta scenariul si caracterul si realizeaza o interpretare de neuitat, a lui Lisbeth Salander. Christopher Plummer si Stellan Skarsgard realizeaza, deasemenea, niste roluri foarte bune, ca Henrik Vanger si Martin Vanger, acesta din urma utilizand cel mai bine timpul destinat, pentru a-si contura un personaj convingator. Coloana sonora, scrisa de Trent Reznor si Atticus Ross este perfecta, bazandu-se foarte mult pe instrumente neacordate, o atingere foarte interesanta, stranie si tulburatoare. Pune accentul pe cresterea tensiunii intregul film, lasandu-ti impresia ca totul este mai mult decat pare, sunetul te bantuie, te enerveaza si este pur si simplu spectaculos, totul la un loc. E cel putin la fel de buna precum castigatoarea Oscarului din 2011 (The Social Network), daca nu chiar mai buna; este discreta si face ceea ce ar trebui sa faca orice coloana sonora: sa imbunatateasca scenele, nu sa le copleseasca. Filmul in sine, este bun, nu excelent. Lasand laoparte fiasco-ul din credits-urile de inceput, ce m-a dus cu gandul la un film prost facut cu James Bond si mi s-a parut complet neadecvat fata de tonul filmului, nu pot gasi prea multe elemente negative sa i le aduc lui Fincher. Descrierea lui asupra oraselului de tara acoperit de zapada in Suedia, precum si micile lucruri precum suieratul vantului din casa lui Martin sau sentimentul de cabana “bruta”, abandonata (in care sta Mikael) sunt toate plusuri. In ciuda duratei de aproape doua ore si jumatate, vei fi prins dupa primele 10-15 minute, si te vei gasi in imposibilitatea de a te departa de atmosfera patrunzatoare si neobosita ce nu-ti da voie sa pleci pana la genericul de final. The Girl with the Dragon Tattoo nu este, in mod clar, un film pentru cei slabi de inima. Este un film care iti va invada spatiul personal si te va pune pe ganduri si cred ca publicul va fi impartit in 2. Fie il va adora fie il va detesta, dar nu cred ca exista o cale de mijloc. PS: In traducere exacta, titlul original este “Men Who Hate Women”. August Rush – 8 / 10
"The music is all around us. All you have to do is listen." – August Rush August Rush va scoate cateva lacrimi oamenilor cu suflet mare carora le place sa-si deschida imaginatia si sa creada in destin si magie. Iar celor realisti, necredinciosii hard core (incuiati, daca pot spune asa) le va veni probabil sa vomite de la atatea dulcegarii si sentimente miscatoare. In aceasta ultima categorie, cu siguranta ca vor intra criticii. Scenariul este oarecum previzibil si putin „sappy”, dar acele elemente sunt cu usurinta depasite prin executarea moment cu moment a povestii. Ganditi-va la un Oliver Twist modernizat si intelegeti in mare despre ce este vorba in acest film. Actorii au jucat foarte bine intr-un rol fara prea multe dialoguri, astfel incat majoritatea povestii este spusa prin expresiile actorilor si prin sunete si muzica. Totusi, mi-a ramas in cap monologul superb al lui Robin Williams, in care vorbeste despre muzica si felul in care aceasta ne leaga de tot si toate. Scenele au un element de fantezie atragatoare, in timp ce in acelasi timp, intriga reuseste sa exploreze situatii reale din viata umana, cum ar fi hartuirea persoanelor „diferite”. Muzica este incredibila si in mare parte este originala. Aceasta include gospel, rock si muzica clasica, perfect integrate intr-un mod care functioneaza extrem de bine. Desi nu este un musical, muzica este o tema centrala. Un moment superb si emotionant este cand, de-a lungul calatoriei sale, August atinge pentru prima data o chitara si aceasta prinde viata (impreuna cu el) si devine insfarsit capabil sa exprime in muzica tot ce a fost intotdeauna in el. Dupa cum am spus, performantele actorilor sunt foarte bune. Freddie Highmore, din Finding Neverland si Charlie and the Chocolate Factory este personajul principal. El a „furat” Finding Neverland cu o „blink of an eye” si aproape ca face acelasi lucru si aici. Ofera o performanta stralucitoare si face ca putinele dialoguri sa sune natural. Nu stiu daca el chiar a si cantat la toate acele instrumente sau au fost inregistrate separat, dar a jucat perfect in scenele care includeau muzica. Spre deosebire de alte filme de gen, in care un copil a descoperit/a primit puteri paranormale si invata sa le foloseasca, filme care, din punctul meu de vedere, sunt mult prea superapreciate decat acest film, acest film incearca sa obtina emotii reale din poveste, in loc sa inspire vise de genul „what if”. Nu sunt un expert muzical, nici un muzician de orice fel (nici in Garage Band nu stiu sa cant) spre dezamagirea mea, asa ca puteau sa cante in acest film la instrumente si cu picioarele ca ar fi contat prea putin pentru mine. Totul este un orgasm muzical si nu simti cand trec cele aproape 2h. |