50/50 (2011) – 8.5 / 10
'You could be having sex with hookers whilst skydiving, and your last wish is to drive a car?' - Kyle 50/50 este pe jumate morbid si pe jumatate plin de umor; este pe jumatate serios si pe jumatate linistitor; este pe jumatate “bromance” si jumatate comedie romantica. Intr-adevar, 50/50 este, dupa cum spune si titlul, un film din doua jumatati. Comparatia dintre 50/50 si Funny People (2009) este inevitabila. Dar din fericire, in afara de personajul principal, care este diagnosticat cu o boala terminala, este un film complet diferit. Iti dai seama ca este o comedie neagra atunci cand exista o gluma cu moartea lui Patrick Swayze in primele 20 de minute. Cu toate acestea, filmul este foarte amuzant, dar totusi reuseste sa mentina o balanta perfecta intre comedie si drama. Momentele amuzante sunt foarte amuzante, dar cele dramatice reusesc sa le intreaca. Este genial mai ales atunci cand ai scene care le contin pe ambele – ca aceea in care Kyle o expune pe Rachael. Joseph Gordon Levitt face o treaba fantastica exprimand sentimente de curaj, calm si izolare. Totul se poate vedea pe fata lui. Lucrurile marunte fac un film sa para autentic. Reuseste sa mentina un calm constant pentru cea mai mare parte a filmului, calm care se simte real. Seth Rogen este absolut hilar. Acest film ii apartine in proportie de 50%. El este surprinzator de sensibil in rolul de cel mai bun prieten care-si poate arata afectiunea prin glume cu tenta sexuala si prin incercarea de a-l ajuta pe Adam sa faca sex. Personajul sau o uraste pe Rachael (prietena lui Adam) si cand afla ca nu au mai facut sex de cateva saptamani, are, probabil, cea mai buna replica din tot filmul – „if I was your girlfriend, I'd be sucking your cock right now!” De asemenea, si supporting cast-ul este perfect ales. Anna Kendrick in rolul lui Katherine, terapeutul lui Adam, o studenta ce lucreaza pentru doctorat, al carui al treilea pacient din viata ei este chiar Adam. Anjelica Huston joaca rolul mamei lui Adam, al carui sot sufera de Alzheimer. Huston ofera o performanta fortat-amuzanta, desi discreta. Bryce Dallas Howard in rolul lui Rachael, pare a avea un talent in a juca personaje teribile. Intre acest rol si cel din The Help de la inceputul anului, nu as fi surprins daca in urmatorul sau rol, va lovi un catelus. Este un film plin de prestatii incredibile, dar o mentiune speciala trebuie sa primeasca regizorul Jonathan Levine, care reuseste sa mentina orice inflorire tehnica la un nivel minim, permitandu-le actorilor sa joace scenariul in fata unei camere, in mare parte tinuta in mana. O decizie inteleapta, intrucat subiectul si stralucirea dialogului nu au nevoie de artificii tehnice. El are, totusi, o scena in miscare, amuzanta si ciudata, in care Adam, drogat de la prajiturile „speciale” ale unui alt pacient, rataceste pe un coridor de spital in slow-motion, chicotind la tot ceea ce vede, incluzand oameni in diverse stadii ale cancerului si chiar un cadavru. Nu-mi este clar de ce acest film lipseste din listele nominalizarilor la Oscar. Poate fi din cauza subiectului greu de digerat, poate pentru ca nu i s-a facut destula reclama, poate ca nu a prins la public sau pur si simplu a fost ignorat. Dar este un film care merita vizionat iar scenariul merita apreciat (scris de Will Reiser si bazat pe propria poveste). Este un film care analizeaza efectul unui diagnostic de cancer la un pacient tanar si felul in care-I impacteaza prietenii, viata amoroasa si oamenii cu care intra in contact din cauza bolii. Iar din aceasta categorie facem parte si noi, publicul.
0 Comments
Moneyball – 7.5 / 10
Voi incepe acest review prin a preciza faptul ca nu am fost niciodata si nici nu sunt un fan al sportului numit Baseball si ca nu dispun de notiunile necesare intelegerii acestui sport. Totusi, pentru acest film nu iti trebuie nici o notiune de genul. Filmele ce au ca subiect sportul au fost intotdeauna preocupate de ceea ce se intampla pe teren. Ele spun povesti despre sportivi necunoscuti sfidand toate cotele, valorile si onoarea, curajul si determinarea in atingerea scopului propus. Moneyball renunta la acel evident prim strat, dar totusi reuseste sa atinga aceleasi scopuri. Baseball-ul, ca si sport, este esential povestii, dar aceasta nu depinde de baseball. Filmul se bazeaza pe best seller-ul lui Michael Lewis din 2003 intitulat “Moneyball: The Art of Winning an Unfair Game” si desi baseball-ul ramane “imaginea” de fundal, filmul ne arata cat de dificila este organizarea schimbarii unui “joc de culise” batran, aplatizarea ierarhiilor prin disponibilitatea informatiei precum si nevoia eficientei cerute de capitalism. Cel mai puternic element al filmului este scenariu excelent, scris de Aaron Sorkin si Steve Zaillian (The Social Network), acesta este viu, intens si emotional. Poate ca subiectul filmului pare fad, insa co-scenaristii mai sus mentionati, combina minunat aspectul intelectual cu emotiile sportului, in care un “loser” este gata sa se confrunte cu obstacole greu de imaginat, doar pentru a-si atinge scopul...sau macar de a incerca. Faptul ca povestea se desfasoara in sali de sedinte, vestiare si birouri, nu o face mai putin interesanta, desi regizorul Bennett Miller stie cum sa ne ofere si cateva momente tensionate in timpul meciurilor de baseball decisive. Interpretarea lui Pitt m-a cucerit complet. Este una din cele mai bune interpretari ale sale si parca m-a luat pe nepregatite. Stiam ca poate sa joace si mi-l amintesc in roluri foarte complexe; Aldo Raine (Inglourious Basterds), cu barbia pronuntata, ochii stransi si accentul excelent, Benjamin Button (The Curious Case of Benjamin Button), care intinerea pe masura ce crestea si multe altele. DA. A fost nominalizat pentru toate aceste roluri, dar tocmai aceste interpretari aveau ceva ce clocotea pe interior. Toate acele personaje aveau o poveste „interna”, dar acest personaj, Billy Beane, e atat de normal si calm la exterior si doar atunci cand este singur, putem vedea durere si frustrare. Nu puteam sa nu mentionez si performanta fenomenala a lui Jonah Hill, care pana acum ne-a obisnuit doar cu comedii inteligente (Superbad, Funny People, Get him to the Greek) si cred ca acesta a fost pasul de care avea nevoie pentru a putea fi luat mai in serios. Portretizarea lui Peter Brand, un absolvent al facultatii de economie de la Yale „and full time computer nerd” este mai mult decat credibila, practic ai putea jura ca-l cunosti personal chiar si la cateva zile dupa vizionare. Filmul ofera o perspectiva interioara a modului in care se fac afaceri in lumea aceasta, de la ranzactionarea intre echipe pentru jucatori pana la reducerile care trebuie implementate pentru ca o echipa sa aiba succes. Directia data de Bennet Miller este constanta si usor de urmat. Mie personal mi-a placut felul in care au fost filmate scenele de flashback ale caracterului lui Pitt. Moneyball nu este doar o drama despre baseball, este si un film inspirational. Curge bine de la inceput la sfarsit si in nici un moment nu devine plictisitor. Chiar si momentele in care Beane este singur in masina, avand flashbak-uri sau cu fata sa, sunt scene foarte bune deoarece Brad Pitt are capacitatea de a face aceste scene „watchable”. Aceste nu este un film dramatic despre baseball, este o drama cu baseball. Credeam ca stiu de la inceput cum se va sfarsi si ma gandeam ca „It's not the what, but the why and the how”. Totusi, nu a fost cazul. Filmul nu s-a terminat cum credeam si adevarata poveste nu este atat de buna precum credeam initial. Adevarata poveste este mult mai putin inspirationala iar producatorii au incercat din greu sa para ca si cum Oakland Athletics chiar au schimbat baseball-ul. Nu stiu daca au facut-o, dar faptele sunt mult mai convingatoare decat cuvintele. |