Chloe – 7 / 10
Acest film mi-a amintit de acel val de thrillere erotice din anii 90. Are toate elementele, inclusiv o doza sanatoasa de scene de sex softcore, care m-au surprins, deoarece Amanda Seyfried are un astfel de aspect duios si nevinovat. Ce face acest film bun, are (cum ar spune si Shrek) „layers”. La fel ca in viata reala, oamenii sunt, inevitabili, mult mai diferiti decat ceea ce par la suprafata. Chloe este un film plin de scene senzuale si pasionate, nuditate, drama si oameni intortochiati emotional, incat dovedeste ca dragostea si comportamentul erotic cand sunt amestecate, pot duce la un joc periculos de obsesie si durere. Chloe este un film cu o puternica incarcare erotica, ceea ce-l face o placere sa-l vizionezi. Amanda Seyfriedeste este absolut uimitoare în acest film. Inca de anul trecut, ma tot intrebam cine este fata asta (cu ochii cam departati si buze pline) si de ce apare ea, brusc, in toate filmele ? Acum, chiar pot sa inteleg de ce. Are o capacitate extraordinara de a-si metamorfoza aspectul si atitudinea. Are o sensibilitate si un spectru artistic la care cele mai multe staruri de la Hollywood doar viseaza. Poate fi foarte sexy si perversa (ca in cazul de fata), poate fi o tanara indragostita (Dear John) sau chiar credibil de tocilara si nesigura de ea (Jennifer’s Body). Ea pune un fior in acest scenariu putin cam fad. Este surprinzator de buna in rolul unei fete tanara si tulburata si pot spune ca realizeaza cea mai buna interpretare a carierei sale (de pana acum), reusind sa para, deodata, atat naiva si copilaroasa cat si profesionista si perversa. Julianne Moore joaca de asemenea, excelent, in rolul unei femei mature si mai batrana (desi tot frumoasa) care simte ca poate pierde atat tineretea, cat si casatoria. Moore realizeaza un spectacol puternic, lucru ce-i permite personajului sau sa nu fie caracterizata ca pozitiv sau negativ. Liam Neeson are un rol mult mai scurt si mai usor, desi destul de complex si foarte bine interpretat si te face sa te intrebi, pana in ultimele momente despre natura personajului sau. Ceea ce urmeaza este o serie interesanta de rasturnari de situatie, iar cele doua roluri feminine, desi fac o echipa, au interese diferite. Cine este personajul negativ ? Cine foloseste cu adevarat pe cine ? Acestea sunt intrebarile importante pe care ti le vei pune si nu vei afla raspunsul pana la sfarsit. Sunt destule drumuri intortocheate si rasturnari de situatie pentru a putea cataloga acest film ca un veritabil thriller, dar interpretarea este acel ceva care te va tine lipit de scaun pana la genericul de final.
0 Comments
Contagion – 7 / 10
Ce-ti vine in minte cand te gandesti la un disaster movie ? Extraterestrii care ne invadeaza planeta ? Vulcani care explodeaza si inunda pamantul cu lava ? Sau lumea se termina brusc, din cauza unor forte coplesitoare ale naturii ? Indiferent de ce am vazut in alte filme, in care lumea se sfarsea intr-un mod sclipitor, prin niste explozii uluitoare, Contagion a reusit sa se apropie de disparitia umana intr-un alt mod. Filmul porneste pe premisa de a oferi evenimentele pe o structura de zi cu zi. Schimbul de cadre si personaje este foarte rapid, pentru a ne oferi puncte diferite de vedere ale efectelor virusului, fie ca este vorba de un cetatean aproape aleatoriu, de un medic sau de un om de stiinta din laborator. Poate ca suna vag, dar cu atat de multe personaje si story lines-uri ce se petrec in acelasi timp, este destul de dificil sa realizezi un synopsis bun, fara sa dezvalui prea multe. Regasim o gama impresionanta de actori cunoscuti in film (dintre care ii pot mentiona pe Gwineth Paltrow, Matt Damon, Laurence Fishbourne si Jude Law), unii dintre ei au roluri scurte, dar importante in povestea de ansamblu. Felicitarile mele vedetelor mult prea cunoscute, pentru prestatia lor “subestimata” dar foarte buna, in niste roluri modeste ca importanta. A fost placut si ciudat, sa vad atatia actori cunoscuti, parand normali si permitand ca povestea sa avanseze fara sa se focuseze pe un singur individ, pentru a salva ziua. Cel mai impresionat am fost de rolul lui Matt Damon, care a furat show-ul cu una din cele mai bune interpretari ale sale din ultimii ani. Caracterul sau a fost atat de interesant si empatic incat mi-ar fi placut sa vad un alt film ce se invarte in jurul povestii sale din aceasta “criza” si cum se descurca in fata tuturor provocarilor care-i sunt aruncate. Desi interpretarea a fost foarte buna, cel mai important factor pe care l-a oferit acest film a fost felul in care actorii prin interpretare, ne-au umplut imaginatia cu frica. Combinatia dintre felul de a filma, multitudinea de scene diferite si dialogurile, toate s-au combinat pentru a realiza un scenariu credibil despre o lume prinsa intr-o epidemie. In locul exploziilor sclipitoare, scenele mortale cu tipete in prim plan si cursele in viteza pentru a evita pamantul care se surpa in urma ta, virusul calatoreste in tacere in jurul lumii si nu stii unde va lovi in momentele urmatoare. Ca rezultat, am fost prins in suspansul sperantei ca personajele indragite nu vor contacta virusul si nu vor fi eliminate de catre o persoana care l-a contactat deja. Un alt factor care mi-a placut a fost realismul pasilor si actiunilor portretizate in acest film. Stiinta, legile si reglementarile guvernamentale, propaganda si multi alti factori au fost destul de bine explicate, fiind capabil sa urmaresc si sa inteleg tot ceea ce faceau, inclusiv explicatiile stiintifice despre virus, desi nu pot spune ca sunt pasionat de politica sau medicina si nu sunt nici vreun geniu sau “geek”. Hai, totusi, sa vorbim si despre punctele negative ale filmului. Primul lucru destul de evident, este faptul ca acest film este foarte trist in unele momente si oamenii carora nu le plac depresiile ar fi bine sa-l evite. Filmul nu se teme sa arate victimele moarte cu prim-planuri, care va pot ori misca sentimental, ori sa va faca greata. Totodata, nu recomand acest film germofobilor, intrucat fricile le vor fi amplificate de unele cadre in care victimele “lasa” virusul pe suprafetele atinse. Tot la minusuri, cel putin din punctul meu de vedere, pot adauca si coloana sonora destul de prost aleasa, cu multe momente de legatura evidentiate prin sunete clasice, gen filmele din anii '80. Cred ca singurul alt minus este ca pentru un action/thriller, cum este clasificat acest film, actiunea nu prea exista. Ma repet. Nu exista curse de mare viteza, acrobatii pline de suspans si dezastre naturale facute pe calculator. Cine cauta asa ceva, ar fi bine sa aleaga alt film. In ciuda faptului ca nu putem vedea “ucigasul”, cred ca acest virus este este unul din cei mai infricosatori criminali pe care l-am vazut in ultimii ani. Interpretarea buna, cadrele foarte bine incadrate si abilitatea de a folosi imaginatia spectatorilor pentru a picta frica, sunt elementele care m-au tinut lipit de monitor pana la sfarsit. Contagion este unu din cele mai bune disaster movies pe care l-am vazut in ultimii ani. Ultimul de gen, care m-a surprins placut, a fost thriller-ul Right at your door. Big Fish – 8 / 10
“They say when you meet the love of your life, time stops. And that's true.” – Ed Bloom. Acest film poate fi cel mai bine descris ca fiind un basm, desi acesta este mai mult despre minunea din povesti si mai putin despre naratiune in sensul clasic, de inceput/mijloc/sfarsit. Burton se axeaza pe teme mitice in acest film. Pe langa povestea de suprafata despre tensiunea generatiei dintre tata si fiu, el exploreaza metafora de peste mare intr-un iaz mic, examind impactul pe care-l are Ed Bloom asupra vietilor oamenilor cu care intra in contact in fiecare clipa. Dincolo de elementele de baza ale filmului, acesta ilustreaza tehnici unice pentru a descrie povestea si tema principal. Textura acestui film este distinctiva lui Tim Burton. Amintirile lui Bloom au un simt ireal, de basm, de vis. In timp ce majoritatea filmelor de gen, merg subtil pe linia dintre fictiune si realitate, acest film o imbratiseaza. Actorii sunt foarte bine alesi. Desi initial am fost putin descurajat de accentul de Alabama a lui McGregor, interpretarea sa a fost foarte buna si a ajutat enorm la crearea stari de miracol. Totusi, cred ca atat McGregor cat si Finney, trebuiau sa aibe acel accent. Nu stiu de ce, dar accentul povestitorului te adanceste in poveste. Finney este bun si reuseste sa pastreze spiritul caracterului lui McGregor in ciuda faptului ca nu este inconjurat de imagini care sa-l sprijine. Si restul actorilor au o interpretare foarte buna, nume precum Steve Buscemi, Danny DeVito, Helena Bonham Carter si restul actorilor semi-cunoscuti nu aveau cum sa dezamageasca, dar este cu siguranta filmul lui McGregor si Finney. In scena in care Ed isi vede pentru prima data viitoarea sotie, un cadru “inghetat” al scenei ne permite sa ne concentram asupra gandurilor si emotiilor lui, in timp ce se apropie de fata visurilor, doar pentru a se trezi la realitate in timpul care se grabeste sa tina pasul cu intamplarile. Aceasta scena ne prezinta inceputul calatoriei lui Edward, de a-si gasi dragostea adevarata. Un alt dispozitiv cinematic foarte bun, folosit in acest film, aste acela de voice over. Folosirea voice over-ului este esentiala in acest film. Intrucat un numar foarte mare de scene sunt povesti spuse, nararea ajuta la tranzitia dintre scene si ofera informatii de baza esentiale. Mi-a placut rolul lui Ed Bloom. Sunt de parere ca exista un Ed Bloom in fiecare din noi. Cu totii visam ca el si, uneori, poate chiar spunem povesti ca el, pentru a face viata mai placuta. Mai important decat ceea ce este deja evident ilustrat, este ceea ce filmul reuseste sa-ti sopteasca in ureche pe parcursul intregului film: Judeca o persoana mai mult dupa caracterul sau si mai putin dupa ceea ce spune. Povestirile sunt fantastice si amuzante, avand la origini elemente de adevar, dar colorate de Bloom pentru a le insufleti. Pentru mine a fost foarte usor sa ma implic in povesti si am fost prins in vraja povestilor lui Ed foarte usor, intrucat am fost captivat de cat de frumos, colorat si imaginativ a fost totul. Daca suna ca si cum as avea probleme in punerea cuvintelor pe “hartie”, se datoreaza faptului ca am gasit filmul a fi destul de greu de cuantificat – tot ce stiu este ca am gasit intreaga experienta a fi foarte satisfacatoare si imbucuratoare. Acesta este de departe unul din cele mai bune filme ale lui Tim Burton si chiar si la o revizionare, vei ramane umit si te vei pierde in detaliile pictate de acest mare regizor. Final Destination 5 – 7.5 / 10
Daca ai de gand sa vezi acest film, o faci pentru stii la ce sa te astepti. Desi sunt un fan al acestei serii, pot spune ca dupa primele doua, totul s-a dus doar in jos, al doilea fiind, poate, cel mai bun din serie. Cum era de asteptat, formula nu s-a schimbat foarte mult, desi are o aditie noua, pe care nu vreau sa o dezvalui. Este un “concept” nou ce cred ca va schimba putin viitoarele titluri, in sensul ca vom vedea mai multe crime si mai putine accidente, desi dupa cum se termina, nu prea mai ramane loc de contiunare. Dupa cum probabil ti-ai dat seama, de data asta avem un subiect ceva mai accentuat si un scenariu ceva mai bine pus la punct. Totodata, avem un sfarsit neasteptat, ce va lua pe foarte multa lume prin surprindere si te va face sa exclami OMFG sau WTF, daca, desigur, nu ti-a fost stricat de cineva inainte. Este bine de stiut si faptul ca scenariul realizat de Eric Heisserer acorda putin mai mult timp si actiune supravietuitorilor inainte sa fie "alesi”. Incepi chiar sa simti ceva pentru ei, inainte de mult asteptatul sfarsit. Sunt foarte constient ca sunt personae care se uita la acest film (aceasta serie) doar pentru accidentele de la inceput si pentru mortile de pe parcursul filmului, iar acest film nu-i va dezamagi. Fara sa ofer vreun spoiler, pot spune sincer ca scena cu podul de la inceput este o capodopera, realizata extrardinar, ce, din cate mi-am dat seama fara sa-l vad in 3D, foloseste tehnologia foarte bine (ca tot filmu dealtfel). Nu este de mirare, avand in vedere faptul ca a fost facut in colaborare cu James Cameron pe partea de efecte 3D. Fara nici un dubiu, este cea mai buna scena de inceput de la Final Destination 2. Sunt un fan al filmelor thriller/horror bine facute, dar chiar si mie mi-a fost greu sa privesc unele morti, strangand din maini si din dinti de fiecare data cand cate un caracter era omorat intr-un mod hidos. Si scenele mortale…WOW. Sunt tulburatoare, amuzante si uneori socante, iar uneori chiar toate in acelasi timp. Acest lucru se datoreaza, cred, noului regizor, Steven Quale, care se joaca efectiv cu asteptarile publicului. El expune atat de multe moduri in care poate ucide un personaj intr-o scena si atunci cand credeti ca personajul va cadea intr-o teapa, moare intr-un mod cu totul diferit. Suspansul construit inaintea unei morti este extraordinar si este unul din motivele pentru care recomand acest film. Dintre actori, singurul care a iesit putin in evidenta, este Tony Todd, pe care l-am vazut ultima data in Final Destination 2 (dupa ce aparuse si in primul), care este versiunea Americana a lui Snape (din Harry Potter). Imi place la nebunie felul in care-si livreaza replicile, cuvant…cu…cuvant… Restul actorilor fac niste roluri cel mult mediocre, nereusind sa transmita nici macar o farama de durere/suparare. Final Destination 5 readuce la viata o francize aproape moarta. Este pur si simplu socant, distractiv, tensionat, amuzant, tulburator si este, probabil, cel putin la fel de bun ca Final Destination 2. Puncture – 7 / 10
O drama dupa fapt real, care incepe incet, nu are asa multa actiune, poate chiar in prima jumatate de ora te vei intreba daca vei rezista pana la sfarsit, dar dupa acele 30 de minute te atasezi de personaj si ajungi sa speri intr-un dependent de droguri. Este un caz real ce a inceput in Houston in 1998 si a salvat milioane de vieti in intreaga lume. Nu pot spune foarte multe lucruri despre filmele facute dupa fapte reale. Scenariul este cum este, cu mici variatiuni pentru a tine telespectatorul prins in fata ecranului, dar obligat sa respecte firul epic adevarat. Filmul se axeaza pe patru personaje, Mike Weiss, Paul Danziger, Jeffrey Dancourt si asistenta Vicky, pe cum au ajuns in situatia data si nu pe castigarea cazului, acesta fiind doar motivul pentru care povestea a meritat spusa. Chris Evans, care ne-a obisnuit pana acum doar cu roluri de actor de comedie (Not Another Teen Movie), filme de actiune (Losers, Cellular) sau filme cu supereroi (Fantastic Four, Captain America) are o interpretare magistrala in aceasta drama, ceea ce ne demonstreaza ca poate face cu usurinta si roluri mai serioase. Isi intra foarte bine in rol si este foarte credibil. La un moment dat, vei ajunge chiar sa-ti para rau pentru nenorocitul prins in dependenta de droguri , luptand totusi pentru o cauza nobila si in ciuda tuturor obstacolelor, te face sa speri ca se va face bine si va rezolva cazul…stii tu…sfarsitul normal pentru un astfel de film – The happy ending. Dar vorbim despre o poveste reala iar sfarsiturile fericite sunt doar in basme. The Number 23 – 7.5 / 10
9 / 11 2001, 9 + 11 + 2 + 1 = 23; JFK a fost ucis pe 22 noiembrie 1963, 2 + 2 = 4, 1 + 9 + 6 + 3 = 19 si 19 +4 = 23; Cezar a fost injunghiat de 23 de ori, si asa mai departe. Thrillerele psihologice sunt un concept foarte greu. Ai nevoie de un sfarsit excelent. Incepi filmul, construiesti cu suspans si actiune, adaugi putina paranoia si gata. Destul de usor. Finalul este partea mai complicata. Filme ca Memento si Fight Club au facut-o foarte bine. Intorsatura lor, nodul de anxietate care se incalceste si se deznoada, doar ca sa te „pregateasca” pentru inca un nod de sfarsit, ce te lasa „breathless” si tulburat, chiar perturbat daca esti „norocos”. Dar fara sfarsit, fara ultima lovitura in nas sau in stomac, un thriller psihologic este doar o adunatura de sireturi dezlegate. Nu ma intelegeti gresit. Este un foarte bun film in doua acte, iar daca stiti sa va opriti cand trebuie, sa inchideti filmul si sa va luati floricelele, veti fi mult mai incantati de acest film. Dar acel al treilea act, cu momentul culminant foarte clar si slab scris, ne lasa cu acel sentiment de dezamagire a ceva promitator, transformat brusc intr-o iluzie amara. Nu voi dezvalui sfarsitul, voi spune doar ca poate fi sumarizat prin cuvantul „banal”. Si banal este cuvantul care nu ar fi trebuit sa defineasca „The Number 23”. Jim Carrey dovedeste inca o data ca poate face un rol serios (dupa Eternal Sunshine of the Spotless Mind si Truman Show) si chiar poate sustine un film intreg, ce se invarte in jurul personajului sau. Virginia Madsen face un rol bun ca sotia lui Carrey, protectoare si iubitoare, dar fara prestatia lui Carrey, n-am fi avut, poate, decat un alt film de duzina. Exista, o chimie excelenta intre Carrey, Madsen si „fiul” lor, Logan Lerman. Acest film foloseste cu succes intreaga familie in scenariu, intr-o masura in care foarte putine filme reusesc. De asemenea, veti simti o conexiune cu personajul lui Carrey, care devine obsedat de numarul 23. Ma indoiesc de faptul ca un numar ar putea distruge viata cuiva, dar sunt sigur ca toata lumea a trecut prin unele coincidente ciudate, ce parca erau legate intre ele. Nu puteam sa inchei acest review fara sa aduc vorba de atmosfera incredibila realizata prin „adoptarea” stilului de film Noire, o realizare de exceptie facuta prin contraste indraznete, prin lumini plasate perfect pentru a realiza niste umbre perfecte, prin jocul de culori incredibil de bine realizat, prin dialogurile simple si directe, precum si prin cel mai accentuat element al filmelor Noire, monologul cu vocea putin ragusita, excelent realizat. Iar atmosfera Noire nu putem avea fara o coloana sonora care sa sustina toata aceasta realizare grafica si, desigur, sunetul este la inaltime. Pe langa vocea lui, mentionata mai sus, toate dialogurile sunt perfect rostite si acompaniate de sunete clasice, iar cele putine melodii alese, completeaza perfect tabloul ales. Sunt sigur ca dupa vizionare, veti aduna numerele din numarul de telefon, CNP, data nasterii sau numele, pentru a vedea daca sunteti „blestemati” sau nu. Bad Santa – 7 / 10
Un film de Craciun care nu este un film de Craciun. …dupa standardele obisnuite. Este un film de sarbatori gresit in atat de multe feluri, special si in mod clar original. Contine spiritul si mesajul sarbatorilor, dar le livreaza intr-un pachet nemaivazut pana acum. Fiecare moment este mai ofensator si scandalos decat cel dinainte. E crud, vulgar si jignitor, dar o face intr-un mod inteligent. E unu din cele mai bune filme de Craciun din toate timpurile. Casting-ul este genial, iar chimia dintre personaje este foarte bine realizata. Billy Bob Thornton este teribil de amuzant in rolul de ratat-betiv ce imbraca acelasi costum rosu in fiecare an in perioada sarbatorilor. Doar vazandu-l pe Mos Craciun comportandu-se ca un betiv si injurand la fiecare doua cuvinte, va spune cat de diferit este acest film de restul filmelor de sezon si va prinde pana la genericul de final. Interpretarea tuturor actorilor a fost mai buna decat ma asteptam. Billy Bob Thornton a facut o treaba excelenta. Tony Cox este absolut hilar ca “midget”. Raposatii John Ritter (care a murit chiar in timpul filmarilor) si Bernie Mac au facut roluri bune. Chiar si prestatia pustiului a fost foarte buna, chiar daca personajul sau este teribil de enervant. Daca vrei orice altceva, dar nu cel mai ofensator film cu Mos Craciun, te sfatuiesc sa stai departe. Daca totusi esti atras de acest film, iti promit ca o sa-ti dea lacrimile de ras. |