Anonymous – 7.5 / 10
To See, or Not to See? That is the Question William Shakespeare este pentru Anglia ceea ce Elvis este pentru America, ceea ce Napoleon este pentru Franta si Da Vinci pentru Italia… or is it ? Axandu-se pe doua din cele mai importante evenimente ale epocii elisabetene – rebeliunea Essex din 1601 si succesiunea la tron a reginei Elisabeta I, filmul sprijina premisa ca Edward de Vere, al 17lea conte de Oxford, un aristocrat proeminent, a fost adevaratul autor al lucrarilor atribuite lui William Shakespeare, piese de treatru si poezii romantice, intrigi politice tragice si comedie, lucrari ce contin o astfel de frumusete si intensitate convingatoare, incat chiar si dupa 400 de ani, inca ajung direct in inimile noastre si raman acolo pentru totdeauna. Descris ca fiind un thriller politic, filmul creeaza o atmosfera de presimtire si intriga care, la fel ca multe filme ale genului, incepe cu o multitudine de nume si flashback-uri, care ne provoaca neuronii. Acesta pot spune ca este cel mai mare „defect „al filmului. Filmul incepe cu o utilizare inventiva a incadrarii intr-o scena de teatru. Ne intoarcem in timp si-l gasim pe Ben Johnson in puscarie, doar pentru a ne mai intoarce inca 5 ani pentru a vedea cum ajunge acolo. Apoi ne mai intoarcem inca 40 de ani si-l vedem pe Johnson fiind eliberat. Si te intrebi…in ce „timp” este eliberat ? Si cel mai important, cine este Ben Johnson si de ce este atat de important in aceasta poveste. Scenariul este foarte bine „tesut” (spus non-linear, ceea ce la inceput a fost confuz, sa urmaresc actiunea pe foarte multe planuri, nestiind care este adevarata legatura), intre intamplarile din prezent si cele din trecut, care au dus la intamplarile din prezent. Deobicei, acest lucru este intrerupt de scene de umplutura, dar modul inteligent al scenariului, a permis sudura perfecta dintre trecut si prezent. Din fericire, Anonymous este suficient de lung pentru a permite audientei sa lege totul. Vanessa Redgrave este maiestuoasa in rolul reginei Elisabeta I. Nu am nici o idee despre cum ar fi trebuit sa fie o regina in Anglia secolului 17, dar accept bucuros prestatia Vanessei. Decadenta si destrabalata, debordanta si exuberanta, viu colorata si nebunatica. Totul functioneaza ca un ghid actual pentru monarhie. Rhys Ifans, in rolul principal, intruchipand-ul pe contele de Oxford (Earl of Exford), ofera o interpretare demna de Oscar, ca omul despre care unii oameni cred ca a fost adevaratul Shakespeare. Ifans gaseste balansul perfect intre artistul remarcabil si nobilul tulburat, care nu poate impaca cele doua lumi ale vietii sale. Daca Shakespeare a fost intr-adevar un pseudonim al unui nobil, majoritatea evenimentelor portretizate in Anonymous sunt plauzibile. Spre deosebire de azi, dramaturgii si poetii traiau la periferia societatii si un nobil cu rang de Oxford, scriind scenarii cu o puternica incarcare politica si satirica, ar fi fost scandalos, prin urmare teoria Shakespeare-Oxford poate fi adevarata. In Anonymous, Shakespeare este un bufon. El bea prea mult, isi consuma prea mult timp si bani cu prostituate si este chiar analfabet. Intrucat este actor, el poate citi, cu toate aceastea, nu este in stare nici macar sa-si mazgaleasca numele pe o bucata de pergament. Restul filmului implica diferite factiuni, planificand si asigurandu-se ca omul lor este urmatorul mostenitor al tronului. Sectiuni din cele mai faimoase scene din Henry V, Romeo si Julieta, Richard III si Macbeth sunt jucate pe scurt in teatru, dar scenariul nu se concentreaza in jurul lor. Una din cele mai bune parti ale filmului consta in aspectul realist al strazilor, costumelor si chiar Globe Theater. Totul a fost realizat cu o atentie meticuloasa si putem observa murdaria si mocirla de pe strazi, scandurile puse deasupra noroiului pentru a trece nobilii, precum si mizeria si galagia orasului. Un mare dezavantaj al filmului este, cred, faptul ca majoritatea vor gasi multitudinea de personaje, de flashback-uri si de intrigi secundare, ca fiind destul de confuze. Recomand acest film in mare datorita minunatei valori de productie si va recomand sa aveti rabdare. Dupa jumatatea filmului, totul se va intensifica si veti intelege totul.
1 Comment
What’s your number ? – 6.5 / 10
What’s your number ? probabil mai mare decat nota primita de acest film… Din pacate, chiar si cu asteptarile reduse, acest film a fost o dezamagire. Si e chiar pacat - Anna Faris (Ally Darling – frumos nume) şi Chris Evans (Colin Shea) fac un cuplu simpatic, ceea ce le ofera posibilitatea de a se „fool arround” si sa para real. Cu toate acestea, filmul este doar o adunatura de scenarii, dintre care unele merg iar altele nu prea. Mi se pare o risipa teribila; foarte putine actrite au un potential comic atat de mare si o dorinta de a se face de ras, precum Anna. Chiar si ideea povestii, cu Faris revizitandu-si fostii, este irosita aiurea, desi exista multe „materiale” bune, cu faze comice ce ar fi putut avea un impact mult mai puternic. Aici il includ pe Martin Freeman si personajul sau care-si miroase degetele. Un rol secundar care mi-a placut foarte mult este al mamei demonice si elegante a Annei, interpretata foarte bine de Blythe Danner. In ceea ce-l priveste pe Evans, actor pe care l-am vazut crescand, de la rolul din Not another teen movie, prin Fantastic Four si pana la rolul foarte bun din Captain America (abia astept sa-l revad imbracand costumul in The Avengers), care are un rol interesant, acela de (nu stiu daca exista expresie in romana mai buna) “man ho’ ”, ingamfat dar usor de indragit, atat el (cat si abdomenul lui perfect :P), fac vizionarea mai usoara pana la sfarsit. In plus, scena de pe terenul de basket, este, probabil una din cele mai sexy scene ce include o minge, din filme. In ceea ce priveste scenariul, este practic acelasi ca la alte filme de gen. Un cuplu neobisnuit, ce incep ca straini, ajungand sa se apropie din ce in ce mai tare, pana ce realizeaza ca “the right one” a fost mereu in fata sa. Cel mai interesant aspect este cel legat de cati parteneri sexuali ar trebui sa aibe o femeie pe parcursul vietii. Acest aspect a fost destul de amuzant si a adaugat cateva situatii incomode si amuzante. Nu pot sa spun ca am ras prea mult la acest film, dar am ras putin si sincer, as fi vrut sa rad mai mult, dar comicul sare de la “retardat” la “intelectual”, cu unele nuante de gri intre ele. The Girl with the Dragon Tattoo – 8 / 10
Am fost la cinema sa vad The Girl with the Dragon Tattoo fara a sti nimic despre film (inafara de un trailer ciudat si inconsistent) sau despre romanul lui Larsson, sau chiar despre filmul suedez din 2009. Rezultatul final este in cele din urma destul de satisfacator si brutal, un thriller complex, multumita directiei data de Fincher (cunoscut in special pentru Se7en, Fight Club si The Social Network), unui scenariu excelent si un casting impecabil ales. Dupa cimentarea reputatiei cu thrillere brutale , Se7ev si Fight Club, ne-a surprins cu The Curious Case of Benjamin Button si The Social Network, David Fincher a fost omul potrivit pentru scaunul de regizor. Orice film face, chiar si o drama ca The Social Network, stabileste un ton de suspans autentic, tensiune si teama pentru personaje. The Girl With The Dragon Tattoo nu difera si-i urmeaza foarte bine semnatura. Avem o poveste brutala a unei crime si pedepse care prezinta scene de viol sadic, tortura si crime grotesti ce invoca teme religioase. Filmul se bazeaza excesiv pe dialog, asa ca pregateste-te pentru multa vorbarie. Este foarte asemanator, din acest punct de vedere, cu Zodiac, desi mult mai captivant. Realizarea este pur si simplu geniala. Am avut mici teasere in trailere, dar cea mai friguroasa iarna din ultimii 20 de ani din Suedia arata al naibi de bine pe ecran; peisajele superbe, acele lungi drumuri prin zapada, sentimentul de parca ai fi in spatele motocicletei lui Lisbeth ce “toarce” printr-un tunel, cadrele scurte filmate dintr-o punga, printre multe altele. Misterul care inconjoara filmul este sofisticat si foarte bine gandit, adaugand la intensitatea si starea de spirit a povestii si a caracterelor. Dintre toti oamenii care ar fi putut fi alesi pentru interpretarea acestor roluri, directorul de casting a facut cea mai buna alegere. Daniel Craig face un rol foarte bun ca Mikael, aratandu-ne ca poate interpretare si alte personaje, inafara de James Bond. Il joaca perfect pe Blomqvist, desi personajului i-a lipsit ceva distinctiv, probabil din cauza scenariului, care nu i-a dat prea multe momente personalizabile. Interpretarea Marei Rooney oglindeste viziunea lui Fincher. Nu exista nici o asteptare de mila pentru Lisbeth, dar nu este nici o cochilie goala ce-si suprima sentimentele. Se dedica complet acestui rol, lasandu-se, parca, purtata de interpretare si in loc sa iasa in evidenta si sa atraga atentia asupra ei, respecta scenariul si caracterul si realizeaza o interpretare de neuitat, a lui Lisbeth Salander. Christopher Plummer si Stellan Skarsgard realizeaza, deasemenea, niste roluri foarte bune, ca Henrik Vanger si Martin Vanger, acesta din urma utilizand cel mai bine timpul destinat, pentru a-si contura un personaj convingator. Coloana sonora, scrisa de Trent Reznor si Atticus Ross este perfecta, bazandu-se foarte mult pe instrumente neacordate, o atingere foarte interesanta, stranie si tulburatoare. Pune accentul pe cresterea tensiunii intregul film, lasandu-ti impresia ca totul este mai mult decat pare, sunetul te bantuie, te enerveaza si este pur si simplu spectaculos, totul la un loc. E cel putin la fel de buna precum castigatoarea Oscarului din 2011 (The Social Network), daca nu chiar mai buna; este discreta si face ceea ce ar trebui sa faca orice coloana sonora: sa imbunatateasca scenele, nu sa le copleseasca. Filmul in sine, este bun, nu excelent. Lasand laoparte fiasco-ul din credits-urile de inceput, ce m-a dus cu gandul la un film prost facut cu James Bond si mi s-a parut complet neadecvat fata de tonul filmului, nu pot gasi prea multe elemente negative sa i le aduc lui Fincher. Descrierea lui asupra oraselului de tara acoperit de zapada in Suedia, precum si micile lucruri precum suieratul vantului din casa lui Martin sau sentimentul de cabana “bruta”, abandonata (in care sta Mikael) sunt toate plusuri. In ciuda duratei de aproape doua ore si jumatate, vei fi prins dupa primele 10-15 minute, si te vei gasi in imposibilitatea de a te departa de atmosfera patrunzatoare si neobosita ce nu-ti da voie sa pleci pana la genericul de final. The Girl with the Dragon Tattoo nu este, in mod clar, un film pentru cei slabi de inima. Este un film care iti va invada spatiul personal si te va pune pe ganduri si cred ca publicul va fi impartit in 2. Fie il va adora fie il va detesta, dar nu cred ca exista o cale de mijloc. PS: In traducere exacta, titlul original este “Men Who Hate Women”. August Rush – 8 / 10
"The music is all around us. All you have to do is listen." – August Rush August Rush va scoate cateva lacrimi oamenilor cu suflet mare carora le place sa-si deschida imaginatia si sa creada in destin si magie. Iar celor realisti, necredinciosii hard core (incuiati, daca pot spune asa) le va veni probabil sa vomite de la atatea dulcegarii si sentimente miscatoare. In aceasta ultima categorie, cu siguranta ca vor intra criticii. Scenariul este oarecum previzibil si putin „sappy”, dar acele elemente sunt cu usurinta depasite prin executarea moment cu moment a povestii. Ganditi-va la un Oliver Twist modernizat si intelegeti in mare despre ce este vorba in acest film. Actorii au jucat foarte bine intr-un rol fara prea multe dialoguri, astfel incat majoritatea povestii este spusa prin expresiile actorilor si prin sunete si muzica. Totusi, mi-a ramas in cap monologul superb al lui Robin Williams, in care vorbeste despre muzica si felul in care aceasta ne leaga de tot si toate. Scenele au un element de fantezie atragatoare, in timp ce in acelasi timp, intriga reuseste sa exploreze situatii reale din viata umana, cum ar fi hartuirea persoanelor „diferite”. Muzica este incredibila si in mare parte este originala. Aceasta include gospel, rock si muzica clasica, perfect integrate intr-un mod care functioneaza extrem de bine. Desi nu este un musical, muzica este o tema centrala. Un moment superb si emotionant este cand, de-a lungul calatoriei sale, August atinge pentru prima data o chitara si aceasta prinde viata (impreuna cu el) si devine insfarsit capabil sa exprime in muzica tot ce a fost intotdeauna in el. Dupa cum am spus, performantele actorilor sunt foarte bune. Freddie Highmore, din Finding Neverland si Charlie and the Chocolate Factory este personajul principal. El a „furat” Finding Neverland cu o „blink of an eye” si aproape ca face acelasi lucru si aici. Ofera o performanta stralucitoare si face ca putinele dialoguri sa sune natural. Nu stiu daca el chiar a si cantat la toate acele instrumente sau au fost inregistrate separat, dar a jucat perfect in scenele care includeau muzica. Spre deosebire de alte filme de gen, in care un copil a descoperit/a primit puteri paranormale si invata sa le foloseasca, filme care, din punctul meu de vedere, sunt mult prea superapreciate decat acest film, acest film incearca sa obtina emotii reale din poveste, in loc sa inspire vise de genul „what if”. Nu sunt un expert muzical, nici un muzician de orice fel (nici in Garage Band nu stiu sa cant) spre dezamagirea mea, asa ca puteau sa cante in acest film la instrumente si cu picioarele ca ar fi contat prea putin pentru mine. Totul este un orgasm muzical si nu simti cand trec cele aproape 2h. Chloe – 7 / 10
Acest film mi-a amintit de acel val de thrillere erotice din anii 90. Are toate elementele, inclusiv o doza sanatoasa de scene de sex softcore, care m-au surprins, deoarece Amanda Seyfried are un astfel de aspect duios si nevinovat. Ce face acest film bun, are (cum ar spune si Shrek) „layers”. La fel ca in viata reala, oamenii sunt, inevitabili, mult mai diferiti decat ceea ce par la suprafata. Chloe este un film plin de scene senzuale si pasionate, nuditate, drama si oameni intortochiati emotional, incat dovedeste ca dragostea si comportamentul erotic cand sunt amestecate, pot duce la un joc periculos de obsesie si durere. Chloe este un film cu o puternica incarcare erotica, ceea ce-l face o placere sa-l vizionezi. Amanda Seyfriedeste este absolut uimitoare în acest film. Inca de anul trecut, ma tot intrebam cine este fata asta (cu ochii cam departati si buze pline) si de ce apare ea, brusc, in toate filmele ? Acum, chiar pot sa inteleg de ce. Are o capacitate extraordinara de a-si metamorfoza aspectul si atitudinea. Are o sensibilitate si un spectru artistic la care cele mai multe staruri de la Hollywood doar viseaza. Poate fi foarte sexy si perversa (ca in cazul de fata), poate fi o tanara indragostita (Dear John) sau chiar credibil de tocilara si nesigura de ea (Jennifer’s Body). Ea pune un fior in acest scenariu putin cam fad. Este surprinzator de buna in rolul unei fete tanara si tulburata si pot spune ca realizeaza cea mai buna interpretare a carierei sale (de pana acum), reusind sa para, deodata, atat naiva si copilaroasa cat si profesionista si perversa. Julianne Moore joaca de asemenea, excelent, in rolul unei femei mature si mai batrana (desi tot frumoasa) care simte ca poate pierde atat tineretea, cat si casatoria. Moore realizeaza un spectacol puternic, lucru ce-i permite personajului sau sa nu fie caracterizata ca pozitiv sau negativ. Liam Neeson are un rol mult mai scurt si mai usor, desi destul de complex si foarte bine interpretat si te face sa te intrebi, pana in ultimele momente despre natura personajului sau. Ceea ce urmeaza este o serie interesanta de rasturnari de situatie, iar cele doua roluri feminine, desi fac o echipa, au interese diferite. Cine este personajul negativ ? Cine foloseste cu adevarat pe cine ? Acestea sunt intrebarile importante pe care ti le vei pune si nu vei afla raspunsul pana la sfarsit. Sunt destule drumuri intortocheate si rasturnari de situatie pentru a putea cataloga acest film ca un veritabil thriller, dar interpretarea este acel ceva care te va tine lipit de scaun pana la genericul de final. Contagion – 7 / 10
Ce-ti vine in minte cand te gandesti la un disaster movie ? Extraterestrii care ne invadeaza planeta ? Vulcani care explodeaza si inunda pamantul cu lava ? Sau lumea se termina brusc, din cauza unor forte coplesitoare ale naturii ? Indiferent de ce am vazut in alte filme, in care lumea se sfarsea intr-un mod sclipitor, prin niste explozii uluitoare, Contagion a reusit sa se apropie de disparitia umana intr-un alt mod. Filmul porneste pe premisa de a oferi evenimentele pe o structura de zi cu zi. Schimbul de cadre si personaje este foarte rapid, pentru a ne oferi puncte diferite de vedere ale efectelor virusului, fie ca este vorba de un cetatean aproape aleatoriu, de un medic sau de un om de stiinta din laborator. Poate ca suna vag, dar cu atat de multe personaje si story lines-uri ce se petrec in acelasi timp, este destul de dificil sa realizezi un synopsis bun, fara sa dezvalui prea multe. Regasim o gama impresionanta de actori cunoscuti in film (dintre care ii pot mentiona pe Gwineth Paltrow, Matt Damon, Laurence Fishbourne si Jude Law), unii dintre ei au roluri scurte, dar importante in povestea de ansamblu. Felicitarile mele vedetelor mult prea cunoscute, pentru prestatia lor “subestimata” dar foarte buna, in niste roluri modeste ca importanta. A fost placut si ciudat, sa vad atatia actori cunoscuti, parand normali si permitand ca povestea sa avanseze fara sa se focuseze pe un singur individ, pentru a salva ziua. Cel mai impresionat am fost de rolul lui Matt Damon, care a furat show-ul cu una din cele mai bune interpretari ale sale din ultimii ani. Caracterul sau a fost atat de interesant si empatic incat mi-ar fi placut sa vad un alt film ce se invarte in jurul povestii sale din aceasta “criza” si cum se descurca in fata tuturor provocarilor care-i sunt aruncate. Desi interpretarea a fost foarte buna, cel mai important factor pe care l-a oferit acest film a fost felul in care actorii prin interpretare, ne-au umplut imaginatia cu frica. Combinatia dintre felul de a filma, multitudinea de scene diferite si dialogurile, toate s-au combinat pentru a realiza un scenariu credibil despre o lume prinsa intr-o epidemie. In locul exploziilor sclipitoare, scenele mortale cu tipete in prim plan si cursele in viteza pentru a evita pamantul care se surpa in urma ta, virusul calatoreste in tacere in jurul lumii si nu stii unde va lovi in momentele urmatoare. Ca rezultat, am fost prins in suspansul sperantei ca personajele indragite nu vor contacta virusul si nu vor fi eliminate de catre o persoana care l-a contactat deja. Un alt factor care mi-a placut a fost realismul pasilor si actiunilor portretizate in acest film. Stiinta, legile si reglementarile guvernamentale, propaganda si multi alti factori au fost destul de bine explicate, fiind capabil sa urmaresc si sa inteleg tot ceea ce faceau, inclusiv explicatiile stiintifice despre virus, desi nu pot spune ca sunt pasionat de politica sau medicina si nu sunt nici vreun geniu sau “geek”. Hai, totusi, sa vorbim si despre punctele negative ale filmului. Primul lucru destul de evident, este faptul ca acest film este foarte trist in unele momente si oamenii carora nu le plac depresiile ar fi bine sa-l evite. Filmul nu se teme sa arate victimele moarte cu prim-planuri, care va pot ori misca sentimental, ori sa va faca greata. Totodata, nu recomand acest film germofobilor, intrucat fricile le vor fi amplificate de unele cadre in care victimele “lasa” virusul pe suprafetele atinse. Tot la minusuri, cel putin din punctul meu de vedere, pot adauca si coloana sonora destul de prost aleasa, cu multe momente de legatura evidentiate prin sunete clasice, gen filmele din anii '80. Cred ca singurul alt minus este ca pentru un action/thriller, cum este clasificat acest film, actiunea nu prea exista. Ma repet. Nu exista curse de mare viteza, acrobatii pline de suspans si dezastre naturale facute pe calculator. Cine cauta asa ceva, ar fi bine sa aleaga alt film. In ciuda faptului ca nu putem vedea “ucigasul”, cred ca acest virus este este unul din cei mai infricosatori criminali pe care l-am vazut in ultimii ani. Interpretarea buna, cadrele foarte bine incadrate si abilitatea de a folosi imaginatia spectatorilor pentru a picta frica, sunt elementele care m-au tinut lipit de monitor pana la sfarsit. Contagion este unu din cele mai bune disaster movies pe care l-am vazut in ultimii ani. Ultimul de gen, care m-a surprins placut, a fost thriller-ul Right at your door. Big Fish – 8 / 10
“They say when you meet the love of your life, time stops. And that's true.” – Ed Bloom. Acest film poate fi cel mai bine descris ca fiind un basm, desi acesta este mai mult despre minunea din povesti si mai putin despre naratiune in sensul clasic, de inceput/mijloc/sfarsit. Burton se axeaza pe teme mitice in acest film. Pe langa povestea de suprafata despre tensiunea generatiei dintre tata si fiu, el exploreaza metafora de peste mare intr-un iaz mic, examind impactul pe care-l are Ed Bloom asupra vietilor oamenilor cu care intra in contact in fiecare clipa. Dincolo de elementele de baza ale filmului, acesta ilustreaza tehnici unice pentru a descrie povestea si tema principal. Textura acestui film este distinctiva lui Tim Burton. Amintirile lui Bloom au un simt ireal, de basm, de vis. In timp ce majoritatea filmelor de gen, merg subtil pe linia dintre fictiune si realitate, acest film o imbratiseaza. Actorii sunt foarte bine alesi. Desi initial am fost putin descurajat de accentul de Alabama a lui McGregor, interpretarea sa a fost foarte buna si a ajutat enorm la crearea stari de miracol. Totusi, cred ca atat McGregor cat si Finney, trebuiau sa aibe acel accent. Nu stiu de ce, dar accentul povestitorului te adanceste in poveste. Finney este bun si reuseste sa pastreze spiritul caracterului lui McGregor in ciuda faptului ca nu este inconjurat de imagini care sa-l sprijine. Si restul actorilor au o interpretare foarte buna, nume precum Steve Buscemi, Danny DeVito, Helena Bonham Carter si restul actorilor semi-cunoscuti nu aveau cum sa dezamageasca, dar este cu siguranta filmul lui McGregor si Finney. In scena in care Ed isi vede pentru prima data viitoarea sotie, un cadru “inghetat” al scenei ne permite sa ne concentram asupra gandurilor si emotiilor lui, in timp ce se apropie de fata visurilor, doar pentru a se trezi la realitate in timpul care se grabeste sa tina pasul cu intamplarile. Aceasta scena ne prezinta inceputul calatoriei lui Edward, de a-si gasi dragostea adevarata. Un alt dispozitiv cinematic foarte bun, folosit in acest film, aste acela de voice over. Folosirea voice over-ului este esentiala in acest film. Intrucat un numar foarte mare de scene sunt povesti spuse, nararea ajuta la tranzitia dintre scene si ofera informatii de baza esentiale. Mi-a placut rolul lui Ed Bloom. Sunt de parere ca exista un Ed Bloom in fiecare din noi. Cu totii visam ca el si, uneori, poate chiar spunem povesti ca el, pentru a face viata mai placuta. Mai important decat ceea ce este deja evident ilustrat, este ceea ce filmul reuseste sa-ti sopteasca in ureche pe parcursul intregului film: Judeca o persoana mai mult dupa caracterul sau si mai putin dupa ceea ce spune. Povestirile sunt fantastice si amuzante, avand la origini elemente de adevar, dar colorate de Bloom pentru a le insufleti. Pentru mine a fost foarte usor sa ma implic in povesti si am fost prins in vraja povestilor lui Ed foarte usor, intrucat am fost captivat de cat de frumos, colorat si imaginativ a fost totul. Daca suna ca si cum as avea probleme in punerea cuvintelor pe “hartie”, se datoreaza faptului ca am gasit filmul a fi destul de greu de cuantificat – tot ce stiu este ca am gasit intreaga experienta a fi foarte satisfacatoare si imbucuratoare. Acesta este de departe unul din cele mai bune filme ale lui Tim Burton si chiar si la o revizionare, vei ramane umit si te vei pierde in detaliile pictate de acest mare regizor. Final Destination 5 – 7.5 / 10
Daca ai de gand sa vezi acest film, o faci pentru stii la ce sa te astepti. Desi sunt un fan al acestei serii, pot spune ca dupa primele doua, totul s-a dus doar in jos, al doilea fiind, poate, cel mai bun din serie. Cum era de asteptat, formula nu s-a schimbat foarte mult, desi are o aditie noua, pe care nu vreau sa o dezvalui. Este un “concept” nou ce cred ca va schimba putin viitoarele titluri, in sensul ca vom vedea mai multe crime si mai putine accidente, desi dupa cum se termina, nu prea mai ramane loc de contiunare. Dupa cum probabil ti-ai dat seama, de data asta avem un subiect ceva mai accentuat si un scenariu ceva mai bine pus la punct. Totodata, avem un sfarsit neasteptat, ce va lua pe foarte multa lume prin surprindere si te va face sa exclami OMFG sau WTF, daca, desigur, nu ti-a fost stricat de cineva inainte. Este bine de stiut si faptul ca scenariul realizat de Eric Heisserer acorda putin mai mult timp si actiune supravietuitorilor inainte sa fie "alesi”. Incepi chiar sa simti ceva pentru ei, inainte de mult asteptatul sfarsit. Sunt foarte constient ca sunt personae care se uita la acest film (aceasta serie) doar pentru accidentele de la inceput si pentru mortile de pe parcursul filmului, iar acest film nu-i va dezamagi. Fara sa ofer vreun spoiler, pot spune sincer ca scena cu podul de la inceput este o capodopera, realizata extrardinar, ce, din cate mi-am dat seama fara sa-l vad in 3D, foloseste tehnologia foarte bine (ca tot filmu dealtfel). Nu este de mirare, avand in vedere faptul ca a fost facut in colaborare cu James Cameron pe partea de efecte 3D. Fara nici un dubiu, este cea mai buna scena de inceput de la Final Destination 2. Sunt un fan al filmelor thriller/horror bine facute, dar chiar si mie mi-a fost greu sa privesc unele morti, strangand din maini si din dinti de fiecare data cand cate un caracter era omorat intr-un mod hidos. Si scenele mortale…WOW. Sunt tulburatoare, amuzante si uneori socante, iar uneori chiar toate in acelasi timp. Acest lucru se datoreaza, cred, noului regizor, Steven Quale, care se joaca efectiv cu asteptarile publicului. El expune atat de multe moduri in care poate ucide un personaj intr-o scena si atunci cand credeti ca personajul va cadea intr-o teapa, moare intr-un mod cu totul diferit. Suspansul construit inaintea unei morti este extraordinar si este unul din motivele pentru care recomand acest film. Dintre actori, singurul care a iesit putin in evidenta, este Tony Todd, pe care l-am vazut ultima data in Final Destination 2 (dupa ce aparuse si in primul), care este versiunea Americana a lui Snape (din Harry Potter). Imi place la nebunie felul in care-si livreaza replicile, cuvant…cu…cuvant… Restul actorilor fac niste roluri cel mult mediocre, nereusind sa transmita nici macar o farama de durere/suparare. Final Destination 5 readuce la viata o francize aproape moarta. Este pur si simplu socant, distractiv, tensionat, amuzant, tulburator si este, probabil, cel putin la fel de bun ca Final Destination 2. Puncture – 7 / 10
O drama dupa fapt real, care incepe incet, nu are asa multa actiune, poate chiar in prima jumatate de ora te vei intreba daca vei rezista pana la sfarsit, dar dupa acele 30 de minute te atasezi de personaj si ajungi sa speri intr-un dependent de droguri. Este un caz real ce a inceput in Houston in 1998 si a salvat milioane de vieti in intreaga lume. Nu pot spune foarte multe lucruri despre filmele facute dupa fapte reale. Scenariul este cum este, cu mici variatiuni pentru a tine telespectatorul prins in fata ecranului, dar obligat sa respecte firul epic adevarat. Filmul se axeaza pe patru personaje, Mike Weiss, Paul Danziger, Jeffrey Dancourt si asistenta Vicky, pe cum au ajuns in situatia data si nu pe castigarea cazului, acesta fiind doar motivul pentru care povestea a meritat spusa. Chris Evans, care ne-a obisnuit pana acum doar cu roluri de actor de comedie (Not Another Teen Movie), filme de actiune (Losers, Cellular) sau filme cu supereroi (Fantastic Four, Captain America) are o interpretare magistrala in aceasta drama, ceea ce ne demonstreaza ca poate face cu usurinta si roluri mai serioase. Isi intra foarte bine in rol si este foarte credibil. La un moment dat, vei ajunge chiar sa-ti para rau pentru nenorocitul prins in dependenta de droguri , luptand totusi pentru o cauza nobila si in ciuda tuturor obstacolelor, te face sa speri ca se va face bine si va rezolva cazul…stii tu…sfarsitul normal pentru un astfel de film – The happy ending. Dar vorbim despre o poveste reala iar sfarsiturile fericite sunt doar in basme. The Number 23 – 7.5 / 10
9 / 11 2001, 9 + 11 + 2 + 1 = 23; JFK a fost ucis pe 22 noiembrie 1963, 2 + 2 = 4, 1 + 9 + 6 + 3 = 19 si 19 +4 = 23; Cezar a fost injunghiat de 23 de ori, si asa mai departe. Thrillerele psihologice sunt un concept foarte greu. Ai nevoie de un sfarsit excelent. Incepi filmul, construiesti cu suspans si actiune, adaugi putina paranoia si gata. Destul de usor. Finalul este partea mai complicata. Filme ca Memento si Fight Club au facut-o foarte bine. Intorsatura lor, nodul de anxietate care se incalceste si se deznoada, doar ca sa te „pregateasca” pentru inca un nod de sfarsit, ce te lasa „breathless” si tulburat, chiar perturbat daca esti „norocos”. Dar fara sfarsit, fara ultima lovitura in nas sau in stomac, un thriller psihologic este doar o adunatura de sireturi dezlegate. Nu ma intelegeti gresit. Este un foarte bun film in doua acte, iar daca stiti sa va opriti cand trebuie, sa inchideti filmul si sa va luati floricelele, veti fi mult mai incantati de acest film. Dar acel al treilea act, cu momentul culminant foarte clar si slab scris, ne lasa cu acel sentiment de dezamagire a ceva promitator, transformat brusc intr-o iluzie amara. Nu voi dezvalui sfarsitul, voi spune doar ca poate fi sumarizat prin cuvantul „banal”. Si banal este cuvantul care nu ar fi trebuit sa defineasca „The Number 23”. Jim Carrey dovedeste inca o data ca poate face un rol serios (dupa Eternal Sunshine of the Spotless Mind si Truman Show) si chiar poate sustine un film intreg, ce se invarte in jurul personajului sau. Virginia Madsen face un rol bun ca sotia lui Carrey, protectoare si iubitoare, dar fara prestatia lui Carrey, n-am fi avut, poate, decat un alt film de duzina. Exista, o chimie excelenta intre Carrey, Madsen si „fiul” lor, Logan Lerman. Acest film foloseste cu succes intreaga familie in scenariu, intr-o masura in care foarte putine filme reusesc. De asemenea, veti simti o conexiune cu personajul lui Carrey, care devine obsedat de numarul 23. Ma indoiesc de faptul ca un numar ar putea distruge viata cuiva, dar sunt sigur ca toata lumea a trecut prin unele coincidente ciudate, ce parca erau legate intre ele. Nu puteam sa inchei acest review fara sa aduc vorba de atmosfera incredibila realizata prin „adoptarea” stilului de film Noire, o realizare de exceptie facuta prin contraste indraznete, prin lumini plasate perfect pentru a realiza niste umbre perfecte, prin jocul de culori incredibil de bine realizat, prin dialogurile simple si directe, precum si prin cel mai accentuat element al filmelor Noire, monologul cu vocea putin ragusita, excelent realizat. Iar atmosfera Noire nu putem avea fara o coloana sonora care sa sustina toata aceasta realizare grafica si, desigur, sunetul este la inaltime. Pe langa vocea lui, mentionata mai sus, toate dialogurile sunt perfect rostite si acompaniate de sunete clasice, iar cele putine melodii alese, completeaza perfect tabloul ales. Sunt sigur ca dupa vizionare, veti aduna numerele din numarul de telefon, CNP, data nasterii sau numele, pentru a vedea daca sunteti „blestemati” sau nu. |